Cautare

Ziduri între vii (I)-antologie de poezie

Evaluaţi acest articol
(10 voturi)
5.0 din 5
Ziduri între vii (I)-antologie de poezie

Ziduri între vii  (I)
(antologie de poezie a Clubului de lectură Zero+;
 selecție de Paul Gorban & Vlad A. Gheorghiu;
prefață de Șerban Axinte; Editura Zona Publishers)

          Antologiile de poezie sînt de cele mai multe ori conjuncturale, de multe ori partizane şi reflectă gustul celui/ celor care le întocmesc. Au apărut, astfel, antologii “ale poeţilor români de pretutindeni”, firesc subîntitulate “cele mai frumoase…” iar între coperţi erau/ sînt adunate producte care arată mai mult cazna decît valoarea autorilor. Nu mai exemplific, am făcut-o răspunzînd recent unei anchete a revistei “Euphorion”. În acelaşi timp antologiile, dacă respectă nişte reguli, nişte norme, reprezintă expresia unui moment literar, sînt ca un sondaj de opinie pe un eşantion reprezentativ. În literatura noastră lipsesc, din păcate, antologiile care să provoace gustul comun, pe cititorul neutru şi care să impună poezia de azi. În lipsa antologiilor făcute pe principii credibile, de critici credibili, poezia contemporană stă într-un con de umbră, departe de interesul public. Dacă unii critici de poezie, precum Al. Cistelecan, Gheorghe Grigurcu sau Nicolae Manolescu ar propune antologii după criterii/ gusturi personale, profesioniste, sînt convins că poezia noastră ar fi bine prizată, ar avea audienţă. Îmi vine în minte, acum, “Lista lui Manolescu”, cu cei 15 – 20 de poeţi, care anual, de vreo cinci, şase ani încoace, susţin “gala poeziei româneşti”, un fel de antologie vorbită a poeziei noastre şi care suscită (un oarecare) interes plus invidie (concretizată prin negare violentă adesea, firesc poate) din partea celor care nu se numără între protagonişti.   
          Merg şi pe ideea că în literatura noastră cenaclurile au jucat un rol extrem de bine definit, au adunat energiile critice, au adus alături individualităţi care s-au pus în valoare una pe alta (Junimea, Sburătorul, Cenaclul de Luni, Universitas, Cenaclul Euridice etc.). Cenaclurile din ultima vreme, apărute mai ales în oraşele centre universitare dar şi în zone mai puţin academice, dau coerenţă unei vieţi literare, culturale frămîntată/ fragmentată de condiţiile exterioare, de centrifugarea societăţii noastre în curs de europenizare. La Sibiu, la Cluj Napoca, la Iaşi, la Bucureşti, la Piatra Neamţ, la Bistriţa Năsăud, la Craiova (şi mai sînt şi altele care îmi scapă, evident) au apărut cenaclurile care frămîntă şi fixează (poate) noile formule lirice din literatura română. De asta, o antologie de poezie propusă de un cenaclu “profesionist” poate fi ceea ce numeam mai sus “un sondaj pe un eşantion reprezentativ”. Astfel, antologia de poezie a „Clubului de lectură Zero+” de la Iaşi, “Ziduri între vii” (Editura Zona Publishers, 2014) este una care reflectă realmente momentul poetic actual şi asta datorită faptului că adună nume din zone diferite, promoţii diferite, autori cu notorietate diferită, unii cu mai multe volume la activ, cu premii naţionale, alţii aflaţi doar la început de drum. Sînt voci multiple într-un concert reuşit. Selecţia numelor şi a textelor aparţine lui Paul Gorban, iniţiatorul “clubului de lectură” şi lui Vlad A. Gheorghiu, ambii conectaţi la fenomenul poetic actual, ei înşişi parte în antologie.
           Impresia generală, după lectura antologiei, e că avem de a face cu un concert „pe voci multiple”, diverse ca amplitudine, tonalitate, miză. Dispunerea geografică a autorilor e complexă, sînt şi sibieni (Rita Chirian, Bogdan Federeac, Anastasia Gavrilovici), suceveni (Carmen Steicuc, Ioan Mateiciuc, Alexandra Negru, Florin Dan Prodan), botoşăneni (Manon Piţu), constănţeni (Amelia Stănescu), bucureşteni (Andrei Zbârnea), basarabeni (Maria Pilchin), alături de, predominant, ieşeni. Au mai citit la şedinţele „clubului de lectură”, în ultimul an, Claudiu Komartin şi Cosmin Perţa, însă aceştia nu au lăsat texte pentru a fi publicate în antologie. Această „democraţie” a „clubului de lectură Zero+” dă măsura generozităţii şi seriozităţii celor care l-au iniţiat şi îl susţin. Miza pare să fie una singură: poezia.

*         *          *
          Poezia lui Andrei Alecsa, care deschide antologia, debutat între timp cu volumul ”un shot de Ted. două de Sylvia” (Editura Charmides, 2014), pe care îl vom analiza separat altă dată, e un amestec de funambulesc şi melancolie, de recuperare temporală şi de risipire fizică. Poet format la „şcoala lecturilor esenţiale” care transpar în texte, Andrei Alecsa stăpîneşte discursul poetic, e ludic, cultivă, în general, „o gratuitate a gratuităţii” care îi permite să delimiteze o spaţialitate proprie, în mijlocul unor peisaje comune, banale chiar, pe care le refuză apriori, lucrurile se sustrag, parcă, astfel devenirii temporale: “câteodată auzi clopotele bisericii dimineața/ și nu știi dacă ești conectat la placenta lui Ion Meșter/ sau la cea a lui Pache Protopopescu/ câteodată toate podurile îți par la fel/ toate se traversează singure/ cu atâta autism/ de l-ar face mândru pe Esculap/ uneori te culcușești în ochii vreunei femei/ ca pe un pat de beton de la Aiud/ alteori nici măcar parchetul nu mai poate opri căderea/ sticlele de alcool rafinat/ bucăți sfărâmicioase de stâncă/ pe care nici laba piciorului/ nici strânsoarea degetelor nu se mai pot bizui/ îți amintești/ din ce în ce mai des/ în ultima vreme/ de piesa aia/ despre cum/ zborul și căderea se îngemănează/ pentru o fracțiune de secundă/ atunci începi să plângi mocnit/ de ciudă/ că pumnii de pastille/ te-au înșelat cu guri de copii teribiliști/ ce nu au văzut vreodată/ chipurile celor dragi/ estompându-se/ în plină lumină de iarnă.” (Oraşe suprapuse). Poet complet şi complex, Andrei Alecsa este pregătit pentru un parcurs spectaculos în literatura noastră. (Grupajul lui Andrei Alecsa ca şi antologia în sine, se deschide, din păcate, cu o expresie  neinspirată, de o vulgaritate gratuită, fără susţinere estetică şi poetică, situaţie care putea fi evitată cu eleganţă chiar de către antologatori. Spune Andrei Alecsa în deschiderea poemului “La pescuit de morun în deltă”, poemul de deschidere al antologiei: “Te masturbezi de fiecare dată/ Când vrei să scapi de impresia/ Că undeva/ Cândva/ Ai văzut o spinare de sturion/ împarțind iremediabil Dunărea în două … etc. etc.” E limpede că poetul nostru nu e pescar de meserie, nici măcar amator, altfel nu ar fi confundat cele două practici. Pescuitul e, totuşi, o chestiune nobilă.)
*         *        *
          Poezia Cristinei Alexandrescu e un fel de poezie abţibild, autoarea cultivă minimalismul într-o atmosferă domestică; deşi miza este deliberat mică, respiraţia interioară a versului este cuprinzătoare, surprinzătoare. Grupajul de faţă cuprinde notaţii scurte, autoreferenţiale, descriptive, imaginaţia poetului/ poetei reţine amănuntele care crează/ observă realitatea poetică secundă: “mi-era sete mi se rupea câte-un fir de păr la fie/ -care miș-/ care a pământului din tine izvora câte-un val/ tsunami-ul din două mii patru nu mai interesează pe nimeni” (***); sau “există viața de după machiaj/ acolo vom fi judecați după cearcăne” (***); sau “prin pereții ăștia subțiri prin oamenii ăștia subțiri/ prin gesturile lor subțiri/ e ciment refolosit” (***); sau “când găsesc într-o pungă de/ semințe un/ miez murdar fără/ coajă/ îl bag în gură și aia e fericirea” (***). Cristina Alexandrescu e un poet de urmărit, poemul aforism îşi găseşte lesne cititori. Îi sugerez să caute şi să citească “poemele de metrou” ale lui Jacques Jouet (Biblioteca Apostrof, 2006), o sumă de “fleşuri” ale “imaginarului pseudo-realist” observat din goana metroului.
*        *       *
          Rita Chirian e déjà un poet în consacrare, autoare de volume de poezie intens comentate, deţinătoare de premii naţionale importante şi de funcţii în structurile Uniunii Scriitorilor (preşedinte al Filialei Sibiu a USR). Ca orice poet care evoluează, rebrenduirea e o condiţie a prezenţei în actualitatea literară, Rita Chirian fiind un poet care îşi caută mereu formula lirică adecvată, care să o reprezinte. În antologia de faţă Rita Chirian îmbină prozo-poemele cu poezia liberă, expresia romantică cu dicteul suprarealist. În toate poemele sale Rita Chirian refuză locul comun, “luptînd” împotriva banalităţii lumii înconjurătoare, împotriva unei vieţi inerte a eului personal, împotriva banalităţii expresiei, propunînd mereu lucruri şi evenimente dintr-o irealitate imediată: “tristețea noastră pentru părțile încă sănătoase, și-apoi transparența acestor zile când crinii sunt vaporașe prin sânge, tristețea ca gloanțele oarbe, și tu ești un mort din care cresc rădăcini, am văzut râul născându-se, m-am gândit la cerul tău și l-am urât, am stat printre lucruri, a fost de parcă am smuls aripi, ce faci?, ce vrei să bei?, cât să înghiți din creier?, dragostea ta cere ceva de mărimea unui atom, dar invizibil, baloane roșii plutind, plec în tăcere și nu e un lift cu oglinzi, cercurile se fac dezastre mici, leagăne de copil, și golul e frumos, vorbesc despre cădere și cineva merge la câțiva pași distanță, de partea acestui om respirând foarte aproape trăiesc, și spun fericire și puțin somn printre gheme de sfoară, și spun nume simple ca pentru insecte, și blândețea nu-i unealta să îmblânzești, când sunt casă și nu ești acasă, și memorez fețe & contururi câștigătoare, și-n zori muzica spânzură în cap, un strat de gheață întinsă cât dorm, și vântul, și raze cuminți sub linia orizontului, ce nu te ucide continuă sub sângele cald, acolo rămân steagurile celor care renunță, cred cu mâinile și picioarele, amar este bun & pervers.” (staub). Rita Chirian cultivă suprarealitatea cu ajutorul analogiei, stabilind raporturi inedite între elementele acestei lumi. Iar etalonul poeziei adevărate, în modernitate, se ştie, îl reprezintă asocierea a două elemente total distanţate, dar care sînt receptate ca apropiate prin forţa metaforei. Acest lucru îi reuşeşte, din plin, Ritei Chirian.
*   *   *
          Poezia Larisei Danilov este una antiutopică, antimetaforică, discursul este cel care preia vocile poetice şi rolurile personajelor care se întîlnesc în peisajul arbitrar al “scenei” din interiorul textului. Poezia Larisei Danilov este situată chiar (şi) împotriva imaginii, cea care tutelează civilizaţia momentului, discursul liric este dinamizat de autonegaţie, logica internă fiind lipsa de orizont explicit: “În fiecare seară un trecător îmi bate-n geamul de la etajul patru treizeci și unu/ mă întreabă de fiecare dată/ “ce șanse sunt?” să nimerească de trei ori pe noapte/ exact același corp/ pe care-l scurtase de câte-un nod/ pus în stomac/ cu/ cinci/ minute/ înainte./ întrebarea mă întrepătrunde mereu/ c-o stare/ de amorțeală/ grav-ăăăh/ pe care-o amestec rhetoric/ scormonindu-mi pleoapele de con-cret/ două strofe mai la dreapta de etajul întâi/ mă trezesc cu gândul că ne-am putea trezi amandoi eu-/ foric cel puţin/ gândind/ ”Pe aici nu mai zace nimeni ”–/ doar o pieliță mai sare pe rană,/ vis-à-vis de para-noi-a de cu/ seară./ o voce țip-țip-ațipește de la geam :/ “Moș Ene-i dealer de praf somnifer.”/ (”psssst...duduie, te pot face să visezi..”)/ mâine-l aștept cu pungile pline.” (Mai puțin de trei ). Larisa Danilov poate evolua pe linia suprarealismului local sau european, are imaginaţie, are puterea de a topi “carnea concretului în acizii irealităţii”, expresie avansată de Hugo Friedrich în cazul multor poeţi din noua avangardă.
*       *      *
          La debutul său în 2012, cu volumul “Dragoste cu acordul părinţilor” (Editura Feed Back; redactor Daniel Corbu) l-am creditat pe Bogdan Federeac într-o anchetă a revistei “România literară” drept unul din debuturile semnificative ale vremii, cu posibilităţi de evoluţie pînă la a deveni un nume de referinţă în literatura română. Din păcate debutul său nu a fost comentat la adevărata valoare, editorul/ redactorul care coordona la acea vreme editura, a scos un tiraj nesemnificativ, insuficient să ajungă chiar la juriile care acordă premiile care mai încurajează debuturile literare (Filiala USR, premiul Opera Prima de la Botoşani etc.), fără o circulaţie firească a cărţii, fără o promovare pe măsura mizei debutului, adică “Marele Premiu la Concursul Internaţional Grigore Vieru, ediţia a IV-a, 2012”, cum scrie pompos pe coperta a IV-a. Important e, deocamdată, că poemele pe care le-am citit în ultima vreme, sub aceeaşi semnătură, nu dezamăgesc, dimpotrivă. Poezia lui Bogdan Federeac relevă un realism care (îşi) refuză orice notă magică, o despodobire făcută cu program, o antiutopie în care banalul se substituie temelor mari, în final rezultînd o tentativă de mitologizare a realităţii, cu concentrări şi decantări de imagini care sînt adesea memorabile: “de la etajul 10 cutia de chibrituri/ se golește și se umple/ un plămân când sufocat/ când sănătos/ personaje pe covorul ars/ plămânul suntem noi/ și noi bătăile inimii/ în 22 de ani rămân la fel de necunoscute ca vecinul de la 9/ – dacă există/ e frig în draci și aeroterma nu mai face față/ – sigur nu există/ noi suntem existența/ acum un copac/ mai târziu eroi ce se joacă cu puța în nisipul/ de pe plaja unei mări pe care nu vei călca/ în cutia asta de chibrituri/ nu se simte miros de pucioasă/ iar bețele au ars/ și etajul 10 e un lift și covorul/ și turla bisericii din depărtare/ și luminile împânzind orașul tot un lift/ și patul pe care nu ajungem/ e mâine de câteva zile și noapte deloc” (@gara internaţională). În alte texte întîlnim reflecţii şi proiecţii onirice, într-un amalgam rostit sau abia sugerat, discursul eliptic rodind poezie şi după încheierea poemului: “chiar nu mai am nimic de spus/ acum te voi implora/ repetă-mi toate poveștile/ trăite/ nu sunt destul/ repetă-mi toate/ pauzele/ toți copiii/ toate poveștile/ trăite/ nu sunt destul” (hard blues).
*      *      *
          Anastasia Gavrilovici cultivă iconoclastia şi teribilismul, ambele părţi ale unei drame a fiinţei, proprii sau generice. Există o vagă nostalgie anarhică, un gust al improvizaţiei pe seama unei realităţi presimţite sub realitatea vizibilă. Viziunile sale sînt cînd cinice, cînd duioase, textul se adună ca un bulgăre de zăpadă care are drept miez un bulgăre de pămînt sau o piatră banală în fond, dar care devine importantă prin referinţa poetică: “ca nişte sârme care nu/ îndreaptă dinţii/ în cameră tabloul electric indică/ răsăritul. îţi întinzi spre mine braţele/ ca nişte dresuri în virtutea celui mai/ frumos automatism strig/ prin ţevile vecinilor raşchetez/ cu şurubelniţa/ voma uscată de pe lucruri fără/ noimă care mă aruncă peste parapeţii zilei/ am înţeles totul şi nu/ m-am împotrivit iubirea e un/ animal eutanasiat cu care/ trăieşti îl mângâi/ până se-mpute/ în noaptea aia ne-am zâmbit/ glorioşi ca nişte păsări împăiate am fumat/ până la demenţă am dat naibii aşteptarea/ oricărui sens şi a fost în regulă oricine poate/ avea o criză spui acum când în cabluri/ creierul/ atârnă cu ochii cusuţi/ oameni/ cu cârjele în aer se năpustesc/ din cârpa asta crezi tu că vor curge bomboane?/ loveşte cu încredere toate/ s-au întâmplat şi tăietura rămâne/ acolo/ cu sau fără copci” (noaptea albă a poeziei, a muzicii şi alte mici dezastre personale). În poezia Anastasiei Gavrilovici substanţa lumii este precară, forma este grotescă, fiziologia acesteia este deturnată de la firesc. Cuvintele însăşi devin impure în contact cu realitatea descrisă. E o voce poetică de urmărit.
*       *       *
          Vlad A. Gheorghiu are talentul de a naviga cu ajutorul ficţiunilor printr-o lume teribil de materială şi de concisă, pe care o stăpîneşte/ supune cu o mare voluptate a verbului/ versului: “am pornit furtunul de grădină cu mult înainte/ să te cunosc acum îmi ruginesc unghiile sub ochi/ așteptând căldura ta/ să mai poată schimba ceva în corpul meu/ din care sufletul încearcă să scape/ la volanul unui tir plin cu dinamită noaptea/ prin sat la bunicii mei unde e liniște și lumină/ doar de la combinatul chimic pe care mi-l amintesc și azi/ ca pe o surpriză de ou kinder găsită în/ toaleta personalului de 4:30am bacău piatra neamț/ dimineață fierbinte în care revăd/ asasinarea lui kennedy la un televizor portabil/ și țiganii cântă înainte să fie aruncați din mers/ în canalul de acumulare/ tatăl meu cu-n revolver face curățenie-n cer/ și nu ating apa că oasele pocnesc odată cu gheața/ și privind te întrebi cu ce folos toate astea?” (ape mother). În textele din antologie – ca şi în cele din volumul “Fratele mut. La nord apa e curată” (Editura Paralela 45, 2013) – sinteza dintre suprarealism şi existenţialism conduce la realizarea unor mici scenarii care au drept fundal absurdul existenţei privit însă cu îngăduinţa autorului care dipune (netiranic) de lumea pe care o descrie. Unele texte au ritmul unor balade onirice, în stilul americanilor din generaţia beat, altele sînt proiecţii ale unui “protocol” erotic care (re-)defineşte nostalgia care preia vibraţia clipei abia consumate: “draga mea, nu mai contează nimic/ din ceea ce încerc să-ți spun poemul acesta/ nu a ajuns în cartea mea de debut/ pentru că a apărut mult prea târziu între timp tu/ continui să te plimbi prin casă doar în cămașa uitată/ la tine când am plecat în grabă fără să-ți spun/ unde sau de ce încă miroși cana de cafea/ din care odată băusem ce ai pregătit cu mult/ prea mult lapte și obiceiurile tale/ nu se schimbă niciodată parcă știu/ că în fiecare dimineață te trezești greu/ și nu mai amâni alarmele nu mai plângi/ că ți-a trecut rămâi singură și bosumflată în/ raiul tău și zgomotul ușii de jos te îngână/ și afară plouă/ și eu doar la tine mă gândesc/ zână.” (când vine dimineața).
*       *       *
          Paul Gorban este unul din cei mai promiţători poeţi din generaţia tînără, autor al cîtorva volume de versuri bine primite de critică (ultimul volum “Caii din Perugia”, Editura Paralela 45, 2012). Poezia sa este un amestec de baroc şi melancolie, de fugă din realitate şi regăsire într-o intimitate vulnerantă, în care sentimentul îşi trăieşte umilinţa în faţa rigidităţii/ agresivităţii vieţii: “aşa mi-a venit într-o zi [când nu mai aveam linişte/ când mai multe lucruri mărunte şi scandaloase/ se ascundeau prin casă respirându-mi pe întuneric/ pe lumină sentimentele cu care i-am îndopat pe ceilalţi]/ să desenez pe parchetul negru un nud de cretă/ un nud graţios ca o păpuşă de porţelan/ [şi privindu-l mai multe zile cum umbla prin/ apartamentul meu cum dormea în patul meu/ cum se bălăcea în ligheanul uriaş de plastic/ cum strălucea ca fosforul când închideam lumina/ i-am spus că nici un om nu-i va putea desena/ chiar şi din mai multe încercări chipul care/ i se mişcă prin aer chipul care fără îndoială/ face diferenţa între mine şi el] atunci nudul de cretă/ a aşteptat încă o zi şi încă o noapte/ şi cât se poate de tăcut a coborât cu liftul din bloc/ [de mai multă vreme îl aştept pe furiş să apară/ în faţa ferestrei mele ca şi când ar veni să îşi privească/ fratele de dincolo] acum zilele precum o tornadă/ s-au aşezat între noi [eu o halcă de carne/ el o nesfârșită urmă de cretă peste amintirile/ şi lucrurile mele mărunte şi scandaloase]” (nudul de cretă). Poemele sale sînt coerente la nivelul unei anumite epicităţi lirice, universul sinelui se suprapune peste universul tuturor, cuvintele preiau intimitatea şi o afişează cu ostentaţie. Am putea face, aici, un rescurs la o anecdotă mult promovată cîndva, care reia un dialog dintre pictorul Degas şi poetul Mallarmé. Degas, care mai scria şi poezie, i-ar fi spus lui Mallarmé: “Meseria noastră e infernală. Nu izbutesc să fac ceea ce vreau şi totuşi sînt plin de idei”. Răspunsul lui Mallarmé a fost fără echivoc: “Scumpe Degas, versurile nu se fac deloc cu idei, se fac cu cuvinte”. Poezia lui Paul Gorban nu este nici descriptivă, nici nu se încurcă în “sinceritatea afectivităţii”, ea este expresia unei candori care se îmbracă în cuvintele potrivite: “sunt vulnerabil dimineaţa când inima mi-e plină cu visele/ care toată noaptea au încercat să mă disciplineze/ atât de vulnerabil sunt încât îmi tremură/ peste nudul din oglindă lumina străfulgerată/ prin piele şi oase lumina proaspătă de la marginea neantului/ pe lângă trup mâinile mele lungi/ atârnă ca nişte fire de păianjen/ şi am impresia că înăuntrul trupului meu un păianjen/ se zvârcoleşte de mama focului ca şi când/ lumina care se strecoară prin piele şi oase ar fi un vânat/ mă încântă ideea de a şti că/ peste trupul acestui nud din oglindă/ noaptea când cerul calm/ intră în plămâni ca într-o gură de şarpe/ chipul meu înţepenit în fotografiile tatălui meu/ se ridică deasupra mea şi caută prin artere/ printre celulele albe şi roşii viaţa-mi blândă ca un animal/ viaţa care în fiecare dimineaţă/ răsuceşte în mine un nou bărbat” (nudul din oglindă). Asupra poeziei sale vom reveni, oricum.
*       *       *
          Mădălina Ionela Grosu scrie în registru minimalist, poemele sale sînt developări afective, jubilaţii melancolice care au drept miză o mitologie a spaţiului comun, familiar:  “desigur viaţa e o cafea tare/ negrul ei mă ajută o barieră între mine şi tipul care îngrijeşte/ autostrada din Milano/ scrisul ăsta mă rupe/ tată/ e o supă proastă de restaurant o uşă/ trântită în nas/ cicatricea e înăuntru cu viermele ei/ scândura patului are rol/ de femeie mută/ de insomnie/ de vaselină grafitată/ tehnic vorbind e mai ușor să întind pieptul/ despicat de când/ s-au relaxat mușchii/ par cutii goale de pantofi/ te iubesc tată. o tată/ inventez pentru tine o frizerie o rețetă culinară/ de post/ îți tricotez costumul de mire/ pleci de lângă mine onest şi definitiv îţi/ cresc plete și o limbă bolnăvicioasă aseară țineai/ furculița între dinți mai bine/ mi-ar fi plăcut să ne întindem amândoi/ pe asfalt să ne înghită haosul ăsta/ de provincie/ ca pe niste puișori uzi de ploaie. dincolo/ să fim doar două trupuri înfipte într-o pâine” (schiţă de dimineață. tata). Poemele din antologia de faţă ale Mădălinei Ionela Grosu sînt reflecţii ale unei frici, ale unei sensibilităţi care nu intră în dialog cu spaţiul în care vieţuieşte/ supravieţuieşte. Dacă va continua să scrie poezie, în condiţiile în care studiile de medicină/ farmacie o trimit în zona practicii şi a unor alte perspective socio-umane, prevăd un parcurs interesant, în zona unei introspecţii care vor face din cuvînt cuţit care să despice (de ce nu?) inexprimabilul.     
*      *      *
         Cu ceva vreme în urmă, (cred că prin 2007?) am fost între cei care au remarcat public, laudativ, în scris, poezia unui … plagiator care furase versurile lui Emanuel Guralivu, textul meu din “Convorbiri literare” despre cartea incriminată fiind momentul/ prilejul în care autorul îşi recunoscuse productele literare înhăţate de plagiator.
          Poezia lui Emanuel Guralivu, care are la activ deja cîteva volume publicate, este expresia unei captivităţi într-un sine care nu se lasă văzut, cucerit. Conflictul dintre eu şi realitate este unul tensionat, poetul îşi lasă propria fiinţă pradă textului care se scurge în fiinţă/ trup ca într-o cameră vraişte: “muzica lor ca o lamă tocită/ glasurile: repezite lovituri de orb –/ au îmbătrânit cuvintele în gura lor/ laolaltă cu dinţii –/ umblă din loc în loc/ se lovesc de lucruri de parcă/ prin durere/ îţi mai poţi aminti –/ lamă tocită muzica lor/ mă umple de vânătăi/ în gura lor cuvintele au îmbătrânit/ laolaltă cu dinţii –/ au aşteptat prea mult – iată/ deschid toate uşile toate ferestrele/ ca şi cum îmi deschid/ aspra cutie toracică” (lamă tocită muzica lor). Emanuel Guralivu poate evolua spre poezia “exteriorităţii”, chiar a socialului, în multe texte există premise ale deschiderii discursului poetic spre teme ale unei actualităţi care poate fi surprinsă în/ de imaginarul poetic.

(Va urma)

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 28 decembrie 2014

Post scriptum: Autorii care vor intra în discuţie, la următoarea ediţie a „cărţii săptămînii”, sînt: Matei Hutopilă, Livia Iacob, Laurenţiu Gabriel Istrate, Anton Lascu, Ioan Mateiciuc, Friedrich Michael, Ioana Miron, Alexandra Negru, Lucian Parfene, Maria Pilchin, Manon Piţu, Nicoleta Popa, Florin Dan Prodan, Carmen Stanciu, Amelia Stănescu, Carmen Veronica Steiciuc, Cătălin Mihai Ştefan, Andrei Zbîrnea.

Citit 3250 ori