Cautare

Dimitrie Grama – Singuri împreună

Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
5.0 din 5
Dimitrie Grama – Singuri împreună

Dimitrie Grama – Singuri împreună
(Editura TipoMoldova, 2014)

          Poeţii care îşi scriu textele/ cărţile în afara spaţiului literar cărora le aparţin prin limbă şi formare sînt mai atenţi la ceea ce spun, decît la cum spun. Pentru că oricît am crede sau ar crede că s-au integrat unei alte limbi, altei spiritualităţi, ataşîndu-se locurilor şi spiritului locurilor în care vieţuiesc, aproape la toţi regăsim expresia unei interiorităţi care nu poate fi modificată, care tînjeşte după datele primordiale, care te (îi) marchează definitiv. Iar a spune, a mărturisi inadaptarea, negăsirea, devine unul din scopurile scrisului. Lucrul acesta poate fi demonstrat la poeţii/ scriitorii mari care au trăit în alte culturi, decît în cele de origine, s-au făcut aplicaţii critice pe textele lui Paul Celan, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Trsiatn Tzara, Andrei Codrescu, George Uscătescu, Benjamin Fundoianu, ca să mă refer la doar cîţiva care provin din spaţiul cultural şi fizic care ne e propriu. Acest lucru este valabil şi în poezia lui Dimitrie Grama, un poet român rătăcitor prin spaţii culturale şi geografice dintre cele mai diferite, din Suedia în Arabia Saudită, din Anglia în Franţa, apoi în Danemarca şi apoi, azi, stabilit în Gibraltar. Profesia lui de bază a fost cea de medic chirurg, atunci cînd nu a spus, ca mulţi alţii de dinaintea lui, că există pe lumea asta şi o profesiune greu de definit, dar lesne de simţit, cea de român. A fost debutat în revista „Limite” în anul 1985 de către Virgil Ierunca, iar de-a lungul timpului Dimitrie Grama a publicat mai multe cărţi, majoritatea în România. În lipsa unei promovări sistematice în ţară, poezia lui a rămas puţin cunoscută, în general la noi autorul (şi povestea lui) trebuie să o ia, prea adesea, înaintea operei, cărţile nu (prea) circulă singure. O selecţie riguroasă din volumele lui Dimitrie Grama a apărut recent la Editura „Tipo Moldova” din Iaşi, selecţie pe care mi-am asumat-o împreună cu autorul şi care poartă titlul „Singuri împreună”.   
          Poezia lui Dimitrie Grama e o jubilaţie continuă pe teme ale recuperării timpului şi spaţiului, conjugă melancolia pierderii universului infantil, cu verbul super-rafinat, al unei realităţi poetice bine regizate: “Unelte simple/ sculptează/ la infinit/ orizonturi.// Păsări mari, galbene,/ neliniştite,/ ca după furtună/ caută/ eternitatea instantaneului./ Aripi violete/ părăsesc/ un festival discret/ al umbrelor...// Fiecare construieşte orizonturi/ din pomul propriu/ le privesc pe toate/ şi aleg unul:/. pasărea instantaneu.” (Pasărea instantaneu).
          Este de consemnat efectul liric rezultat din enormitatea imaginilor, în contrast cu obiectele care le provoacă şi care insinuează o candoare de copil mare, ingenuitatea unui suflet ce şi-a păstrat prospeţimea, în pofida experienţelor livreşti şi de viaţă: “Aveam de toate. În camera/ de teracotă, pâinea, vinul/ Şi sarea fugărită din mare./ Aveam la discreţie vorba/ pe care nu o împărţeam./ Aveam ideea şi aveam/ ascunse-n pumni suflete mici./ Sufletele noastre./ Şi, cu toate astea, din când în când/ ne umflam cu mândrie pieptul./ Probabil o măsură de precauţie,/ de siguranţă./ Aveam de toate. Pereţii,/ strada de dincolo de perdele/ Şi păcatul comun./ Amândoi ştiam prea bine că doar din vanitate am ucis./ Am omorât ideea și cuvântul/ în camera de teracotă/ Unde aproape că ne-am întâlnit.” (Am ucis).
          În general poezia lui Dimitrie Grama se regăseşte în zona expresionismului, aşa cum îl defineşte (şi) Ştefan Augustin Doinaş în “Poezie şi modă poetică”: “Ca atitudine spirituală, expresionismul se hrăneşte din conştiinţa acută a unei profunde crize (criză a omului, criză a istoriei, criză a valorilor), dintr-un halucinant presimţ al catastrofei; unitatea primordială dintre om şi natură a fost ruinată, raportul intim cu Transcendentul a fost rupt”. La Dimitrie Grama criza este omniprezentă:“De când e tot amurg?/ De când e numai noapte?/ E cerul fără stele,/ ori ochii mei sunt orbi?/ Şi unde-i răsăritul de foc/ din munţi, din mare ?// Sau poate nu sunt eu/ legat de fundul mării?/ Sau poate aţi glumit şi m-aţi întors din drum?/ Dă-mi mâna ta, străine,/ şi luminează-mi calea,/ cu ochii tăi de raze/ din soare-mprumutate/ dă-mi mâna ta de apă,/ de foc,/ de rugăciune,/ de libertate,/ dă-mi mâna ta de tot !” (Dă-mi mîna ta, străine). Fiinţa devine antinomică, inocenţă-păcat, speranţă-resemnare, milă-cinism: “Lumea se împarte în două,/ apoi în trei, patru, cinci,/ şi aşa mai departe ...// Lumea este deci o amoeba/ care a învăţat/ să vorbească.” (Lumea se împarte în două); sau: „Te aştept./ Poate că această după-amiază tîrzie/ Ar fi trebuit să o sacrific rugăciunii/ Poate că ar fi trebuit, cu ajutorul/ Preoţilor, să ard păcate:// Ştii ce frumos ard păcatele?/ Ce mireasmă, Doamne,/ Ce mireasmă de rai jefuit…!” (Lîngă mine, cuvintele); sau: “Mă întreb dacă aţi ştiut/ că în catedrale vechi cathare/ sfinţii, tulburaţi de paşi străini,/ de mirosul greu de om,/ se sinucid?/ Doar într-un singur loc/ mai sunt supravieţuitori.// De aceea nu e de mirare/ că la pagina patruzeci şi şapte/ şi numai acolo/ dintr-o ruină se aude un cântec/ de durere, dar şi de iertare./ Aceasta este pagina la care/ noi ar fi trebuit/ să fim arşi pe rug.” (Pe vechi altare cathare). Un poem este o replică (posibilă) la “Tutungeria” lui Pessoa, un fel de concluzie la celebrul poem al înaintaşului: “Într-un tîrziu mi-am dat seama/ Că tutungeria din colţ/ De unde îmi cumpăr ziarele/ otrava mea zilnică -/ A fost/ Clădită peste un mormînt./ Fiecare ziar are texte funebre/ Şi mesaje de comunicare/ Între morţi, cum ar fi:/ - La cîţi metri ai putrezit?/ - Acum nu mai simt umezeala!/ sau/ – Nici măcar aici nu pot scăpa de voi!?/ Pînă şi ţigările sînt altfel aici/ Parcă inhalez suflete putrezite./ Şi totuşi e bine aşa./ Mă gîndesc cu groază/ Dacă vor dărîma cumva  tutungeria/ Şi în locul ei/ Vor construi o creşă… (…)” (Tutungeria). Un vîrf al expresionismului îl reprezintă celebrul “ţipăt al materiei” al lui Edward Munch, cu o replică venită, poate, de la Dimitrie Grama: “Să se facă Lumină!/ Şi s-a făcut lumină./ Să se facă Întuneric!/ Şi s-a făcut întuneric./ Să se facă Nimic!/ Şi s-a făcut nimic.” (Să se facă Lumină!). Nietzsche, “un filosof al crizelor”, vede “moartea lui Dumnezeu” sau “amurgul idolilor”, numai că replica lui Dimitrie Grama are şi accente de umor englezesc: “Din nori atîrnă suflete/ Din nori plouă, ninge,/ fulgeră şi trăzneşte./ Norii ne despart de Dumnezeu?/ La birt, fiecare cu/ teoria lui./ Dar, totuşi, ascult nervos/ şi îmi dau seama că dacă nu vom/ fi beţi turtă pînă/ la miez de noapte/ vom fi răspunzători/ de sfîrşitul lumii.” (Din nori atîrnă suflete).
          În expresionism subiectivitatea romantică devine angoasă existenţială: “Nebăgat în seamă/ cu braţele schilodite,/ artrotice,/ s-a prăpădit/ cel care o viaţă întreagă/ nu a sculptat/ altceva, decît/ răstignirea lui Cristos./ La înmormîntare/ nu a venit nimeni./ Numai Dumnezeu.” (Nebăgat în seamă cu braţele schilodite). De asemenea realismul social crează o super-realitate, un fel de real purificat: “Parcă s-a mai întunecat/ stropi mici din depărtări necunoscute/ transformă bulevardele-n oglinzi/ în care ni se arată chipul adevărat/ cel ascuns în altă parte, altă lume…/ Privesc cum oameni/ din ce în ce mai obosiţi dispar/ în cuprinsul bulevardului lucios/ şi mai ales indiferent./ Apoi orizonturile s-au deschis/ în pete de lumină, care private/ de aici, de jos, par insule de refugiu/ sau ceva asemănător./ De jur-împrejur văd umbre/ trecute pe jumătate/ de partea cealaltă a bulevardului/ şi pe care ploaia nu/ le mai poate şterge.” (Bulevardul toamnei). Expresionismul are, de asemenea, o componentă simbolică, o lume de semnificaţii ne devine familiară: “E plină strada,/ Tot oraşu-i plin/ De oameni care poartă mască./ Copiilor, chiar celor/ Nou născuţi, cu dragoste/ Şi grijă li se pune/ Una cîte una/ Pe măsură./ Şi mai apoi bătrîni,/ Aşa sînt îngropaţi/ Mascaţi de nu ştii dacă-s/ Morţi ori vii./ Şi undeva, se spune/ Că există cîmpuri/ Fără soare fără stele/ Dar fiecare piatră/ Ţine ascuns/ Un ochi deschis” (O lume de măşti).
          Imaginea poetică a lui Dimitrie Grama trece în viziunea cutremurată a existenţei ori de cîte ori e alimentată de sevele adînci ale memoriei. Astfel, poetul coboară în timp, pînă la pragul la care căderea în timp este, de fapt, căderea „în păcat”: “Îmi amintesc acel copil/ pe care l-am uitat în templul/ cu ferestre colorate./ Îmi amintesc genunchii striviţi/ pe lespezi vorbitoare/ şi ochii ce căutau lumina./ Din depărtări am auzit acele şoapte/ legate strîns de alte şoapte/ şi rugăciuni am auzit sau poate/ doar suspine pierdute în goana nebună./ Voiam să prind din urmă/ păcatul vostru şi să-l împart în două/ să duc o jumătate doar cu mine/ acolo unde păcatul e virtute,/ cînd cineva din întuneric/ mi-a întins o mînă în care erau ascunse/ faptele de neiertat, dar/ şi un spirit simplu şi curat/ era ascuns în acea mînă./ Fără să ştiu de ce atunci/ din goană m-am oprit/ şi eram acolo lîngă el îngenuncheat/ pe lespedea crudă./ Era bătrîn acum acel copil./ Eram acel copil bătrîn.” (Templul cu ferestre colorate). Una dintre cărţile semnificative ale lui Dimitrie Grama este “Ilidia”, o evocare, într-un text de proză poematică, a spaţiului copilăriei în zona Reşiţei, în localitatea cu nume mitic, Ilidia. Reiau un fragment ca un recurs la o stare de graţie indicibilă, a ingenuităţii pierdute şi regăsite, misterul din fluxul imaterial al memoriei: “La început nu am auzit niciun zgomot, niciun sunet familiar și lucrurile pe care le fixam cu privirea și încercam să le definesc, se pierdeau într-o masă amorfă, un fel de corp organic care ondulându-se în fața ochilor mei, executa un dans ciudat. Cu fiecare mișcare a privirilor mele, cu fiecare gând se schimba și ritmul și natura dansului și în același timp, tot mai multe detalii ale lumii înconjurătoare erau prinse în această mișcare ondulatorie. Trebuie să mărturisesc că eram fascinat de atribuția mea personală în construirea și modificarea materiei, de puterea mea de dirijare a lumii înconjurătoare și mai ales eram fascinat de normalitatea acestui fenomen! Apoi am auzit glasul bunicii, de data asta clar și puternic, ordonându-mi:  - Nu te mai uita acolo, că te fură, te duce cu el! Încercam să înțeleg despre ce acolo era vorba și mai ales cine stătea gata să mă fure, dar dansul florilor din răsaduri, dansul fluturilor și al văzduhului, dansul pereților și al pământului de sub picioare mă împiedicau să mă concentrez, să urmăresc vreun gând aparte. Era cald, mult prea cald și aveam o senzație de greață, dar nu eu, spectatorul, ci doar acela în care, din neglijență, sălășluia neputința interioarelor altui copil. Atunci când tocmai eram pe cale să vomit ori să leșin, a venit bunica și la pas cu ea, șarpele. Am auzit cum îi spune: - Du-te și arată-i! Șarpele m-a privit și eu m-am ridicat și am plecat după el, ca și când acest fel de plimbare om-cu-șarpe ar fi fost una din cele mai normale activități de la țară. Am intrat după el în bezna pivniței și când ochii mi s-au acomodat cu întunericul, am văzut-o pe bunica ieșind din pivniță și am urmat-o. Ajuns afară, om matur, în lumina necruțătoare a soarelui de după amiază, mi-am amintit că bunica era moartă de mult timp. Cu un sentiment de adâncă tristețe m-am îndreptat înspre banca de granit și m-am așezat tăcut, copleșit de gânduri și de amintiri. După un timp, nu știu de unde și cum, lângă mine, pe bancă, a venit și s-a așezat o fetiță. Nu o mai văzusem pe la noi, dar bănuiam că este fetița vreunuia care ajută prin casă, dar când s-a uitat în sus la mine, am avut strania senzație că o cunosc bine, de undeva. Abia mult mai târziu, după ce ea plecase demult, mi-am dat seama de unde o cunosc. Ochii ei erau identici ca formă, culoare și expresie cu ochii bunicii și cu cei ai șarpelui. Nu am mai văzut-o de atunci, cu toate că am întrebat prin sat. Se pare că nimeni nu o cunoștea.”
          Dimitrie Grama este, de asemenea, un himerist, aşa cum se definea George Călinescu într-un poem (“În adolescenţă eram foarte trist./ Un veşnic himerist,/ Păşind sigilat de destin,/ Ca un posibil nou Lamartine … ”). Astfel, în cîteva poeme care au ceva din simplitatea stranie a lui Kavafis, poetul se regăseşte ca o persoană ubicuă, expansiunea eului lyric capătă măsura lumii, explorarea geografică e, de fapt, o edificare de sine, în spirit romantic. Termenul de himerism a fost definit, de altfel, de elveţianul Antoine Béguin, în celebrul op “Sufletul romantic şi visul” ("L'âme romantique et le rêve", 1937; traducere de Dumitru Ţepeneag, Editura Univers, 1970; ediţia a doua în 1998; postfaţă de Mircea Martin). Iată cum o demonstrează Dimitrie Grama; “Albert Dock – Liverpool/ Beatles şi/ ceaţa milenară/ Coloane de tunici roşii/ în drum spre colonii/ spre Irlanda/ Corăbii cu pânzele joase/ apar, dispar/ năluci, mister.// Un copil vesteşte în/ dialect celtic/ ceva/ poate venirea/ romanilor/ Muget de luptă/ tobe,/ apoi tăcere/ Şi doar ceaţa/ de la începuturi.” (Ceaţă de Liverpool); sau: „Hadrian's wall desparte încă lumi;/ barbarii celtici de romani./ Acolo stau stingher şi-ascult/ cum vântul spulberă cuvinte .../ Cu braţele întinse/ peste orizonturi largi/ încerc să le adun/ pentru tine, pentru altădată./ De-acolo, de pe zid,/ simt vânt ce schimbă culoarea/ din degetul cu care îmi pictezi portretul./ Ce palid sunt/ aproape transparent, încadrat./ dar mai ales pierdut/ în albastrul din perete ...// De partea cealaltă/ doi bătrâni stau mână în mână/ Şi-ascultă cum vântul/ îmi aşterne braţul-gând/ pe umerii tăi goi.” (Aproape transparent). Miticul Narcis se oglindea în izvor, dar şi izvorul se oglindea în ochii lui Narcis, poezia poate fi astfel un nesfîrşit joc de oglinzi: “A trecut neobservat războiul/ florilor sălbatice de câmp.// A trecut neobservat războiul/ pietrelor din munte.// Şi, totuşi, când miroşi/ un trandafir,/ Ori când te întinzi/ pe plaja caldă,/ O nelinişte de neconceput/ Te hăituieşte.” (Nelinişte).
          Există în poezia acestui “om al lumii” o apocalipsă a necomunicării: “S-a dat o circulară/ că-i este interzis/ omului să/ mai vorbească .../ Acum folosim semne pe care unii/ le înţeleg şi pe care/ alţii nu le înteleg./ Mâine, cineva/ a venit şi ne-a avertizat/ că şi semnele/ vor fi interzise.” (S-a dat o circulară că-i este interzis omului). Ca şi Georg Trakl, alt expresionist de marcă, cu care Dimitrie Grama are afinităţi reperabile, este intonat un interminabil lamento al resemnării şi al declinului universal: “Ai uitat să mă chemi,/ ca de obicei,/ şi eu, din păcate,/ am uitat să ies/ din carapacea tăcerii.// Totuşi/ mângâie-mi faţa/ cu boarea suspinelor/ ud-o cu ploaia lacrimilor./ să-mi crească/ iarbă proaspătă pe corp,/ pe spate,/ pe piept.// Dacă uiţi, să mă chemi/ ca de obicei,/ stinge lumina/ să nu mă vadă nimeni/ murind!” (Să-mi crească iarbă proaspătă); sau: “Banca era încă udă/ dar ne-am aşezat/ unul lîngă celălalt/ şi fiecare,/ în felul lui/ se întreba: cum oare/ se pot ţine, aşa,/ de mînă doi străini?// Răspunsul pierdut/ în tăcerea dintre ei/ înghiţea repede/ nesfîrşitul.” (Banca era încă udă dar ne-am aşezat).
          De reţinut sînt la Dimitrie Grama poemele-cogitaţii, textele lapidare, în stilul unor Ungaretti sau chiar Blaga, din “Pietre pentru templul meu”, care au o expresivitate aparte: “Lupul cântă/ ciocârlia sfâşie/ aurul din frunze./ Pădure!/ Împleteşti nouri/ în care ne odihnim/ gândul.” (Lupul cântă ciocârlia sfâşie aurul); sau: “Am mare respect faţă de bobul de nisip./ Odată el a fost vîrf glorios de munte.” (Vîrf); sau: “Revoluţie? O stare de confuzie generală, în care capetele tăiate ale învinşilor, se amestecă pînă la urmă cu cele ale învingătorilor.” (Revoluţie).
          Alteori întîlnim în poezia lui Dimitrie Grama o jubilaţie pe care poetul o simte în faţa spectacolului mereu schimbător al realităţii care evoluează pe un fundal al memoriei, ca la Aron Cotruş, care e din acelaşi spaţiu al naşterii sale, o poezie a elementarului, primitivă adesea, ca paradox al evoluţiei: “Eu am rămas acasă,/ la vatră./ Nu sunt trecut prin şcoli/ şi acum foştii prieteni/ se prefac că nu mă recunosc./ Eu însă îi recunosc şi/ îi văd cum trec supăraţi/ prin viaţă./ Şi văd când de lumină se feresc/ şi când de întuneric/ le e frică./ Anul ăsta însă/ au avut noroc./ Nori grei de suflet negru au umbrit lumina/ şi prietenii mei/ şi-au putut trăi/ viaţa lor obişnuită.” (Eu am rămas acasă, la vatră).
          Poezia este, de aemenea, pentru Dimitrie Grama, o formă de reordonare a vieţii în funcţie de datele unei interiorităţi particulare: « Ceea ce scriu/ sunt peregrinările mele/ între fiinţă şi nefiinţă/ între început şi nesfârşit.// Singura mea dorinţă/ este/ să vă întind mâna/ să vă pătrund misterul/ şi împreună să păşim/ pe această veche potecă mereu nouă,/ fascinantă, sălbatică, înspăimântătoare:/ Viaţa. » (Ceea ce scriu sunt peregrinările mele); sau: “Uite, începe cu un cuvânt./ Apoi tăcere deplină/ Întreruptă din când în când/ De frământări de mâini./ Şi încă un cuvânt./ Uite, începe cu un pas./ Apoi inerţie/ întreruptă din când în când/ De clopotul ascuns în frunza/ De măslin./ Şi încă de un pas./ Şi când cu siguranţă stăpâneşti/ Două cuvinte şi doi paşi,/ Eu dascăl nu-ţi mai sunt.” (Lecţia).
          L-am întrebat, recent, pe Dimitrie Grama care e relaţia sa personală şi specială cu poezia, dacă ar putea să formuleze o artă poetică, care să îl exprime. Răspunsul a fost/ este previzibil, poetul dezvoltă “un proiect” personal, în relaţie cu literatura lumii pe care a cunoscut-o în diverse expresii, limbi, el însuşi vorbind şi citind în foarte multe limbi importante, de circulaţie: “Scriu ce-mi trece prin cap, cînd îmi trece şi bineînţeles că-mi dau seama că în ceea ce scriu sînt mai multe afinităţi literare cu Borges sau Jimenez ori Aleixandre şi mai puţin cu Goga, care de altfel a fost bun prieten al familiei din partea mamei mele. De un timp încoace, am scris doar frînturi rupte direct din suflet. Fără ajutor, fără dicţionar, fără înflorituri. Şi mai ales fără să-mi pese de ce s-a mai scris, de ce gîndesc criticii sau chiar ce gîndesc ori simt cititorii, dacă or exista. Doar aşa am putut fi liber, doar aşa îmi lasă pana urme pe care pot să mă odihnesc. De cîte ori nu m-am lăsat de scris!? După fiecare rînd, am avut o senzaţie de sfîrşeală cînd universul tuturor posibilităţilor se limita la spaţiul finit, alb, al paginilor nescrise. Şi, cu toate acestea, niciodată nu am simţit vreo nelinişte, vreun regret. Mă gîndeam că Dumnezeu mă va supune altor încercări, cărora le voi răspunde pe măsura mea, necondiţionat, aşa cum am făcut-o de cînd ne-am cunoscut. Uneori, în acele momente binecuvîntate, am simţit palma lui caldă pe fruntea mea rece. Şi, ca într-o explozie epileptică, sub ochii uimiţi, alte pete albe, alte pagini se umpleau cu litere şi cuvinte noi, în parte necunoscute. De aceea, bag seama, niciodată de atunci încoace nu am avut putinţa de a reţine ori, mai mult decît atît, de a recita din ceea ce am scris. M-am gîndit că nu sunt eu singurul, alesul, care, din fericire sau din păcate, este doar un instrument. Nu un Stradivarius, ci unul simplu, prin care murmurul magicului trece nefiltrat. Nu ştiu cum gîndesc ceilalţi, dar pentru mine poezia este doar muzică de coloşi pusă în cuvinte. Cuvinte care nu îmi aparţin. Cotidianul mistic îl explic aşa: Pentru mine, barierele plantă-animal-om, la fel ca şi toate celelalte bariere, cum ar fi: spaţiu-timp, vis-realitate etc. sunt doar nişte invenţii recente. Eu, vrând-nevrând, mă aflu în acest punct unde toate acestea sunt o entitate. Împreună suntem un străjer care încă mai are tăria să înfrunte ştiinţa şi banalitatea cotidiană.”
          “Singuri împreună” de Dimitrie Grama este cartea de poezie care pune în pagină “o dialectică” a tăcerii şi a cuvîntului care excede caracterul explicativ al amănuntului biografic. Demersul poetic propune o redescoperire a realului, dar nu neapărat prin celebrare, cît mai ales prin interogaţie.

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 26 ianuarie 2015

*     *    *
Post-scriptum.
Dimitrie Grama. Poezia ca biografie
(Text de prezentare la un volum din 2010)

1. Poezia ca (un) ritual de depoetizare

          Dacă e să-l cauţi pe Dimitrie Grama prin lume, e greu să-l găseşti. E român care provine dintr-un neam de aromâni, a fost sportiv, în lotul olimpic al României, ca alergător de sprint. Din postura asta a ajuns în Suedia, în anii 70, unde s-a stabilit refugiindu-se de „binefacerile comunismului”, a studiat şi a devenit medic chirurg. Apoi a profesat în Anglia, o vreme. Apoi în Arabia Saudită. Are o locuinţă în Franţa, un domiciliu în Danemarca, acum fiind, de fapt, medic în Gibraltar. Deşi se mişcă lejer printre civilizaţiile lumii, din cele patru zări, are ceva care l-a marcat definitiv: limba română. Şi ceva care îi ţine sufletul cald: poezia.
          Soţia sa, Livia, este pictor şi este fiica unui remarcabil prozator din ţinutul Neamţului care nu a apucat, din păcate, să-şi ducă proiectul pînă la capăt, Laurian Ante, care a plecat prea devreme pe sub geana zărilor. Împreună au creat o insulă de spirit şi cultură românească, o insulă care pluteşte mînată de un duh înalt pe sub cele mai surprinzătoare orizonturi. Cei doi au demonstrat, de fapt, că atunci cînd ai unduirea artei de partea ta nu te frînge nici o furtună.
          Dimitrie Grama a adunat, în timp, vreo zece volume de poezie, apărute în România. E, deja, o operă. Pe lîngă poezie a scris o mulţime de articole, în presa românească din ţară şi din străinătate, în care şi-a exprimat punctul său de vedere în legătură cu evoluţia societăţii româneşti, cu derapajele „profesiunii de român”. E, în articolele sale, uimirea că „românul cel talentat” nu se descurcă în jungla Europei, că o mentalitate retrogradă ne face să nu ne adaptăm la civilizaţia noului mileniu; apoi, în articolele sale, mai e mîhnirea că într-o Românie care ar putea hrăni întreaga Europă cu fertilitatea solului, se pune problema unei bucăţi de pîine pentru supravieţuire; apoi că demnitatea istoriei este abandonată la primul colţ de către  românul care pleacă în lume. Sigur, nu se rezolvă mare lucru, cu un articol sau cu o sută de articole, dar e datoria fiecărui român care are conştiinţă să se exprime, să nu se adauge corului laşităţii majoritare, tăcerii complice.

*
          Poezia lui Dimitrie Grama deconcertează: are simplitatea aforismului, are tăietura unui decupaj de pe o hîrtie creponată pe care se zbat fluturii desenaţi, e un amestec de vid şi plin din imagistica japoneză. Cetindu-i textele ai impresia că asişti la un ritual de depoetizare prin care este scoasă realitatea de sub tirania poeziei...! Cuvîntul devine un deget ascuţit înfipt în coasta realităţii. Ţipătul ei este amortizat de foşnetul literelor.
          Poezia nu l-a lăsat pe Dimitrie Grama să (se) rătăcească prin lume, în momentul în care ajungea într-o fundătură a sorţii, numai ce apărea un vers care îi lumina drumul. Cînd îi apărea în cale o prăpastie, un text se făcea punte. De altfel poezia îi e şi drum de întoarcere în România, spre acel „acasă” ancestral, care tremură pe fundul sufletului. Iar limba română, pe care Dimitrie Grama o stăpîneşte cu măiestrie, - în timp ce a mai învăţat o mulţime de alte limbi europene, ca să comunice -, îi e culoare a sufletului. Sau altfel spus, Limba Română a trimis (acum) un emisar în Gibraltar să spioneze pînă la ce adîncime se insinuează poezia în realitate. Şi cu ce efecte. Şi cu ce preţ. Şi dacă poezia nu e, cumva, limbajul universal al sufletelor care iau în posesie văzutul şi nevăzutul...!? Zice Dimitrie Grama, observînd cum timpul roade în coaja lumii: „Cadizul era de fapt/ un orăşel murdar/ peste care a trecut/ un val de mare/ şi l-a spălat./ Astăzi Cadizul/ este alb şi strălucitor/ pe când/ marea/ e ceva mai murdară.”
          În cărţile sale de versuri Dimitrie Grama face proba unui nobil şi bine justificat misionariat.    
    
2.  De ce alergătorul de sprint simte greutatea propriei inimi ?

          Toată lumea ştie ce înseamnă singurătatea şi tristeţea alergătorului de cursă lungă…! A fost trăită, a fost tradusă în cuvinte, o mulţime de oameni a vorbit despre asta cu patimă, cu înţeles şi subînţeles. Că, pînă la urmă, ce-i viaţa dacă nu o “cursă lungă” în care oamenii se măsoară în singurătăţi? A devenit, deja, o obsesie comună…! Dar cine s-a gîndit vreodată la singurătatea alergătorului de sprint? Alergătorul de cursă lungă vede orizontul; alergătorul de sprint se vede pe sine la capăt. Alergătorul de cursă lungă trage după el o lume întreagă, cu urîtul şi frumosul ei; alergătorul de sprint simte greutatea propriei inimi, simte propria piele prea strîmtă, propriul destin îl trage îndărăt. Şi ce e mai greu decît propria inimă? Alergătorul de cursă lungă nu ştie ce îi rezervă “după-orizontul” cu toate tentaţiile lui, aleargă cu speranţă; alergătorul de sprint ştie unde e limita, de aceea tristeţea lui e o disperare… De ce spun toate acestea în postfaţa unei cărţi de poezie? Pentru că Dimitrie Grama, poetul, a fost iniţial un alergător de sprint, unul de performanţă. La vechile olimpiade atleţii şi poeţii primeau aceleaşi onoruri. Ce au în comun atletul şi poetul? Vechii greci gîndeau că şi prin unul şi prin celălat vorbea zeul, exprimîndu-şi frumuseţea prin forţă şi virtuozitate!
            De altfel poezia lui Dimitrie Grama e ca o serie “de sprinturi” din cotidianul banalizat înspre “metafizica banalului”, o ieşire din contingentul care trebuie tulburat cu fervoare. Şi ce reţine un alergător de sprint în goana sa? Imagini inconsistente ca norul risipit de vînt, ca floarea care îşi sărbătoreşte înflorirea doar pentru o clipă, fulguraţii, gînduri ca nişte embrioane care vor germina, poate, eternitate. Cam aşa e toată poezia lui Dimitrie Grama, de la prima sa carte, “Făptura cuvîntului” şi pînă azi, trecînd şi prin celelalte opt cărţi care sînt, practic, prin discurs şi manieră un singur text, o singură confesiune. Destinul său îmi aminteşte, pînă la un punct, de al altui poet plecat din spaţiul transilvan, Lorand Gaspar, născut din părinţi multi-etnici, trăitor în o mulţime de ţări de pe “bătrînul continent”, medic care a profesat în ţările arabe, în Africa, în America… Ca poet Lorand Gaspar a primit o mulţime de onoruri, inclusiv premiul de poezie al Academiei Franceze pentru volumul “Corps corosif”. Dimitrie Grama, la rîndul lui, a rătăcit între Danemarca, Anglia, Spania, Franţa, România (şi alte ţări inventate sau nu!) cu lejeritatea unui “cetăţean al lumii” neatent la graniţe, tăind cu bisturiul în carne vie, ca medic chirurg, pansînd cu poezie ceea ce a rănit. Pentru poezie, însă, Dimitrie Grama n-a primit, ca Lorand Gaspar, onoruri publice, decît, poate, cele pe care i le-au adus prietenii, cele pe care i le-a oferit sinele său care iartă lumii acesteia că e prea largă, Universului că e prea îngust. L-am întrebat cum a ajuns în Danemarca, a doua sa ţară…? Sau a cîta …? Cît de comod e să fii fiul mai multor patrii?
           Sînt un "rătăcit" cetăţean al lumii, dar nu un dezorientat şi în structura mea umană, nu un dezrădăcinat, cu toate că am părăsit fiziceşte România acum aproape patruzeci de ani. A doua "patrie" este nu Danemarca, unde trăiesc acum, ci Suedia care m-a acceptat atunci la începuturi şi care mi-a acordat cetăţenia suedeză acum trezeci şi cinci de ani. În Danemarca trăiesc doar de vreo opt ani. Cînd am părăsit România (cu lotul naţional de atletism, eram alergător de sprint!), nu mi-am imaginat că voi rămîne în Suedia, deoarece bunicii mei trăiau la New-York şi bineînţeles că năzuiam să mă alătur rudeniilor de acolo. Tocmai atunci războiul din Vietnam era "evenimentul" timpului şi Suedia, împreuna cu URSS şi alte ţări comuniste, era foarte angajată în critica vehementă a Statelor Unite. Ambasadorul american la Stockholm a fost rechemat la Washington şi mie, la Ambasada Americană care trebuia să-mi acorde viza de emigrare în USA, mi s-a spus că nu se poate să o primesc deoarece eram considerat refugiat politic în Suedia. Astfel plecarea mea în America a fost amînată un pic şi în primele patru luni am învăţat atît de performant suedeza încît am putut relua studiile universitare la Stockholm. Bunicii mă înscriseseră la Columbia University şi americanii pînă la urmă mi-au aprobat viza de plecare în USA. Fascinantă parte a lumii America asta! Cu doi prieteni americani din Philadelphia am străbătut-o de la un cap la altul şi am încercat să mă adaptez la mentalitatea americană, dar mi-am dat seama că sunt prea "european" şi m-am întors în Suedia unde mi-am terminat studiile de medicină şi apoi am  profesat pînă în anul 1993. Au urmat aproape trei ani de “sejour” în Arabia Saudită, numită şi "închisoarea de aur", dar unde eu şi familia mea ne-am simţit foarte bine şi cel puţin două triburi saudite, Al Yarbi şi Al Yami, au dorit să ne "adopte", să rămînen acolo pentru totdeauna. Nu am rămas, dar şi acum îmi aduc aminte cu mare plăcere de acel colţ de lume şi mai ales de prietenii arabi, de la care am învăţat multe lucruri despre ce înseamnă devotament. A urmat apoi Anglia şi pînă la urmă Danemarca, această "Italie nordică", unde noi ca români ne simţim aproape ca acasă. Soţia mea, Livia Ante, fiica prozatorului Laurian Ante, a crescut în Franţa, la Paris, unde şi-a făcut studiile de arte plastice şi unde a profesat cu succes în tinereţe. Un timp a făcut parte din Grupul de pictură "Van Gogh" de la Auvers sur Oise, acolo unde Van Gogh s-a sinucis. Am trăit un timp în Sudul Franţei şi fiul nostru Dan este născut la Narbonne. Să fii fiul mai multor patrii este, în fond, o şansă enormă… Ca să te găseşti pe tine însuţi trebuie să ieşi din tine, să te cauţi peste tot pe unde există oameni, pe unde te-ai fi putut naşte chiar tu, dacă şi conjuncturile ar fi pus umărul. Eu sînt rodul multor conjuncturi favorabile.

3. Poezia e o uitare de sine…!

          Se zice că întreg Universul lucrează pentru fiecare individ în parte. E şansa Universului, e şansa fiecărui individ în parte...! De asta, se zice, poetul trebuie să aibă tupeul “să privească materia direct în ochi”, să provoace visul să capete consistenţa pietrei, a apei care curge pe piatră. L-am întrebat pe Dimitrie Grama dacă e adevărat, aşa cum spunea Mircea Eliade, că toată viaţa poţi să scrii în orice limbă, în orice idiom, dar nu visezi decît în limba maternă…  
          Bănuiesc că această expresie reprezintă doar o metaforă, o parte din poezia originii, a rădăcinilor. Eu visez de obicei în frînturi de propoziţii, un fel de gîngurit de copil imbecil şi asta se mai combină şi cu impotenţa acţiunii. Recunosc că am avut momente rare de luciditate în vis, cînd un flux de cuvinte vrăjite îmi inunda cugetul şi care păreau că vor rămîne acolo întipărite etern în memorie, dar cînd "starea" de vis se destrăma şi încercam să îmi aduc aminte şi să notez "revelaţia" respectivă, nu-mi găseam cuvinte în nici o limbă. Nu sînt în stare să spun nici da, nici nu, dar cred că poeţii au dreptate. Mă alătur lor, din principiu şi din interes, căci cine ştie, mă vor privi cu mai multă îngăduinţă dacă le sînt solidar…!
          În fond Dimitrie Grama a fost un exilat. L-au împins încolo, departe de lumea noastră românească, conjuncturile. Dacă ar fi fost să aleagă, lucid, la egalitate de posibilităţi, poate că nu ar fi părăsit niciodată patria limbii materne. Dar un alergător la cursele de sprint, un chirurg care a văzut cît de fragil e omul fizic, s-a refugiat, misterios, în poezie. Oare poezia e expresia suferinţei, pentru un exilat, aşa cum o vedea Ovidius, în “Tristele” sale, sau e o bucurie firească, aceea de a vorbi pe limba universală a îngerilor?
          Adevărul este că nu prea ştiu cum am ajuns la multe din lucrurile la care am ajuns şi poezia face parte din aceasta categorie. Am observat că mulţi spun că au simţit de mici copii o chemare spre poezie, inventînd diverse variante de explicaţii, că datorită bibliotecii tatălui, sau datorită profesoarei de limba rom=nă...etc. Cred, dar nu sînt sigur, că am ajuns la poezie, prinzînd curaj să pun pe hîrtie anumite gînduri şi mai ales la un moment dat, să am tupeul să le arăt altor oameni. De asemenea, am impresia că poezia este un complex de gînduri, un complex de experienţe spirituale şi mai ales este o sinteză a vieţii în sine. Poezia e o uitare de sine…! Probabil la asta te referi şi tu cînd îmi vorbeşti de "limba universală a îngerilor". Adevărata poezie, izvorăşte din străfundurile unei fiinţe umane care a ajuns la o anumită maturite şi care are o anumită răspundere faţă de acel act “de documentare”. Asta nu necesită neapărat o maturitate cronologică, ci o maturitate a spiritului şi cugetului, care doar aşa se pot întîlni şi pot produce ceva personal, autentic. Eu m-am considerat, mai ales, un observator al lumii înconjurătoare şi ajungînd la anumite concluzii, am încercat să le redau într-o formă concentrată, dar în acelaşi timp simplă. Sînt, mai ales, un fel de "destăinuiri" necompromiţătoare ale unor realităţi complexe care de fapt nu au nimic de a face cu "starea" mea sufletească atunci cînd le scriu. Am impresia că "rumeg" inconştient,  mult timp, cîte o idee sau o problemă şi aşa tam-nesam mă apucă scrisul (sau plînsul?) şi atunci, aproape fără pauză, scriu vreo douăzeci de astfel de gînduri. Rareori schimb cîte ceva din acest text “originar” şi ca să mă “fălesc” le numesc poezii.
          Nichita Stănescu povestea cîndva că şi-ar fi dorit foarte mult, dacă n-ar fi fost poet, să fi fost ceasornicar. Şi-ar fi dorit să regleze timpul din ceas, să modifice timpul tuturor, dintr-un turn medieval cu ceas ar fi schimbat, poate şi istoria…! Ce loc ocupă poezia în viaţa sa, l-am întrebat pe Dimitrie Grama? Dacă n-ar fi fost poet, ce altceva i-ar fi plăcut să fie?
          Dar eu nu am alt talent în afară de viteza înăscută, de asta m-am făcut şi atlet şi, mai cred uneori, că am talent pentru scris. Cu timpul am ajuns să-mi placă să vorbesc cu mine însumi, aşa în scris şi cumva poezia a ajuns să-mi fie un fel de terapie preventivă împotriva unor manifestări ale lumii înconjurătoare şi o încercare de explicare a relaţiei schizofrene dintre om şi eternitate. Deci, poezia ocupă un loc destul de important în viaţa mea, ajutîndu-mă să înţeleg, ajutîndu-mă să funcţionez. Dar este ea oare adevărata poezie, ori este doar o amăgire?
          Tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte se cîştigă cu fiecare clipă, se pierd cu fiecare clipă. Trăim ca să murim, murim ca să ne naştem, sună o parafrază după Eminescu. Din această perspectivă, deschizînd toată viaţa uşi, închizînd toată viaţa uşi, rămînînd la poarta destinului, în final, ca în Kafka, ne trezim că n-am făcut nici un pas în afara noastră, că ne măsurăm cu umbra proprie într-un exerciţiu de auto-amăgire. De asta fiecare om este personajul unui basm, spus sau nu, uitat sau nu, însă musai coerent, musai plin de înţelesuri. Care ar fi “basmul” în miezul căruia se află, mereu, Dimitrie Grama?
          Aşa basm scurt cred că nu există! Dar, a fost odată un tînăr care crezînd că va înţelege lumea şi-a părăsit meleagurile natale. Tot pămîntul l-a umblat acest om, şi prin multe graiuri a crezut că a înţeles rostul lumii, pînă cînd, batrîn şi obosit, s-a reîntors acolo de unde a plecat. Abia atunci, aşezat singur la umbra nucului din grădină, şi-a dat seama că lumea există nu pentru a fi înţeleasă, ci pentru a fi trăită. Cu omenie şi umilinţă, oriunde şi oricînd.

4. Ce mireasmă de rai jefuit…!

          Poezia lui Dimitrie Grama refuză spectacolul. E un “non-combat” pe toate fronturile, cuvintele nu iau în posesie lumea, ci se descarcă de ea ca să devină şoapte, eventual “şoapte de plumb”. Iar şoaptele, mai apoi, se pierd în vacarmul lumii. Viaţa e o nepotrivire de idealităţi, de aspiraţii, numai frica este cea care ne face asemănători: “În ochii galbeni/ de aur topit/ ai leului proaspăt/ împuşcat/ a murit brusc/ toată savana/ în timp/ ce vînătorul/ îşi reîncărca puşca”. Există sinceritate în poezie? Sau ce înseamnă sinceritate într-o “zonă”, precum cea a artei, pe care omul a creat-o ca să se ascundă!? Sîntem, astfel, prizonierii propriilor proiecţii, ne închidem în lumea asta şi aruncăm pe geamul care dă spre veşnicie singura cheie pe care o avem. Apoi trăim cu nostalgia păcatului pentru care am făcut atîta drum din Rai pînă aici. Din nostalgia asta se hrăneşte poezia lui Dimitrie Grama: “ Lîngă mine pe prispă au murit/ Cuvintele pe care voiam/ Să ţi le spun./ Privirea îmi este tulbure/ Şi mi-e teama că/ Nu te voi recunoaşte. / Mîna menită/ să-ţi mîngîie obrazul/ Tremură cînd o ridic/ Să-mi pipăi faţa/ Cînd mă asigur că exist./ Să ştii că uneori îţi aud glasul/ Deghizat în foşnetul frunzelor/ În susurul izvorului şi/ Mai ales deghizat în tăcere… // Te aştept./ Poate că această după-amiază tîrzie/ Ar fi trebuit să o sacrific rugăciunii/ Poate că ar fi trebuit, cu ajutorul/ Preoţilor, să ard păcate:// Ştii ce frumos ard păcatele?/ Ce mireasmă, Doamne,/ Ce mireasmă de rai jefuit…!”.
          Am auzit, între autorii foarte tineri, sintagma "noua sinceritate"… Dar nu întotdeauna cei care vorbesc sincer au şi ceva de spus, nu-i aşa? L-am “chestionat” pe Dimitrie Grama, dacă sinceritatea nouă iese de sub lespedea vechii sincerităţi, precum iarba cu piatra în gură, dacă sincere nu sînt, cumva, doar cuvintele care ne dau de gol atunci cînd încercăm să le punem în construcţii nepotrivite.
          "Noua sinceritate", "vechea sinceritate", "sinceritatea totală", "neocomformism", postmodernism etc., sînt nişte vorbe goale, goale, goale... Bineînţeles că toţi sîntem influenţaţi de alţi maeştri trecuţi sau actuali, dar asta nu înseamnă să devenim vehemenţi apăratori ai doar unei căi sau forme de expresie. De asemenea bănuiesc că în România acum, ceva mai tîrziu decît în Vest (unde fenomenul acesta a dispărut deja!), tinerii cred că exprimîndu-se vulgar şi lingvistic sărac sau doar în "slang" îi fac să fie interesanţi şi “energetici”, cu vlagă. Nu este aşa, de obicei majoritatea acestora sînt destul de lipsiti de fantezie şi spirit, dar recunosc că unii dintre ei pot reda o conversaţie de mahala foarte colorat. Dar asta nu este în fond greu, orişicine care vrea să faca aşa literatură se poate duce o luna de zile să stea printre ţigani, borfaşi, etc., cu un maculator şi cu un pix şi poate produce "literatură". Poezia şi literatura bună sînt mult mai mult decît atîta!
          Că poezia e cheia cu care a fost descuiată lumea, încă de la începuturile ei, e clar. Şi asta pentru că toate amintirile omului sînt poezie, au şi duioşia dar şi durerea“placentei zdrenţuite”, din care am fost smulşi cu brutalitate. Naşterea e o nouă izgonire. Spaţiul în care am fost aruncaţi e destul de impur.
          Poate că dacă ar fi rămas în România Dimitrie Grama n-ar fi scris poezie, poate că ar fi alergat continuu, sprintul său de atlet cu vocaţie s-ar fi transformat într-o tristeţe deşirată din loc în loc, din zi în noapte, din aici spre niciunde. Că nu poţi şti de ce ai nevoie pentru a vibra la deşertăciune, la neînţelesurile vieţii. L-am întrebat pe Dimitrie Grama care ar fi fost destinul său, dacă nu ar fi plecat (cîndva) din România. Răspunsul e unul care poate fi dezvoltat, firesc, într-un roman despre destinul liber, « fără orizont », al individului :
          « S-ar putea să fi ajuns la vreun spital de nebuni, sau în vreo închisoare, s-ar putea să fi fost “alcoholizat” şi dezorientat în toate direcţiile, traversînd viaţa într-un zig-zag mizerabil. Sau poate că puteam deveni unul din cei care se alăturau puterii şi beneficiau de fructele acelei societăţi...! De unde să ştiu? Sînt doar om, dar vezi cu această întrebare mi-ai dat un motiv bun să am o conversaţie cu Dumnezeu. Să-l întreb ce crede el că aş fi făcut... Poate l-aş fi ajutat să facă o lume mai bună. Aici şi aiurea ». Ceea ce poezia lui Dimitrie Grama o demonstrează.

Note bio-bibliografice

Dimitrie Grama este născut la 25 octombrie 1947 la Reşiţa. A urmat Geologia la Universitatea din Cluj, fiind totodată component al lotului naţional de atletism. Cu ocazia unui concurs al “sprinterilor” în Suedia, “alege libertatea”. La Stockholm a luat un Master of Sciece la Facultatea de Ştiinţe şi apoi a făcut medicina la faimosul Institut "Karolinska". După aceea a lucrat ca doctor chirurg la diverse spitale, unele renumite, cum ar fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia Saudită, etc. În 1985 a publicat cîteva poezii în ziarul lui Virgil Ierunca, "Limite", la Paris. Din anul 2000, cînd a debutat editorial, a publicat: “Făptura cuvîntului”, “Pasărea melancoliei”, “Vînătoare de umbre”, “Elegiile depărtării”, “Suflete atîrnate de catarge”, “Neguţătorul de imagini”, “Voi lua cu mine noaptea”, “Dă-mi mîna ta, străine”,  “Bastian şi alte confidenţe”, “Versuri”, “Ilidia”, “Singuri împreună” ş.a.

Citit 2912 ori