Cautare

Leo Butnaru - În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
5.0 din 5
Leo Butnaru - În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov

Leo Butnaru - În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov
(Editura Lumina, Chişinău, 2012)


          Poezia română de dincolo de graniţe a fost prea puţin recuperată, în deceniile din urmă, pusă în coerenţă cu ceea ce ar însemna valoarea poeziei româneşti care se manifestă în ţară. Chiar Nicolae Manolescu, în mult discutata sa “Istorie…”, nu ia în discuţie/ seamă literatura română din Basarabia, de exemplu, considerînd că nu a intrat suficient în conştiinţe, că nu este suficient de matură, de pregnantă, că decantarea trebuie să se producă pe loc, acasă, în spaţiul în care s-a manifestat şi la un moment dat să fie preluate doar vîrfurile rezultate, unanim acceptate. Dacă luăm, însă, de bună aserţiunea lui Nichita Stănescu, cum că patria română ţine cît se întinde şi se manifestă limba română, avem o patrie mult mai bogată, cu valori care pot intra fără discuţie în patrimoniul nostru. Dincolo de asta, dacă unei populaţii care se manifestă româneşte şi se revendică de la aceeaşi istorie şi de la aceeaşi cultură, plus/ minus influenţele provocate de istorie, îi iei pîrghia culturală, o condamni la aneantizare. Mai mult, o limbă şi o colectivitate se manifestă după reguli proprii, chiar şi triburile cele mai izolate produc cultură, rituri, cîntece, poezii dintr-o pornire autarhică, de rostuire a colectivităţii. Evident că nu e cazul Moldovei de peste Prut, un stat fondat pe “o vatră românească”, creat la intersecţia unor culturi dar şi a unor conflicte istorice. Natura şi identitatea unei culturi sînt date, indiscutabil, de către artiştii săi, scriitorii sînt cei care semnează certificatul de identitate al unui popor cu fiecare manifestare publică. Oricît de mult ar discuta, cu armele pe masă chiar, oamenii politici, limba şi cultura sînt elementele care definesc o naţie, îi dau numele. Identitatea iese, pînă la urmă, în orice context istoric, ca iarba cu piatra în gură. Muzele tac cînd zăngănesc armele, dar asta nu înseamnă că îşi pierd graiul sau raţiunea.
          Spun toate acestea ca preambul la o carte semnată de unul dintre cei mai importanţi scriitori români care se manifestă în spaţiul numit (arbitrar) Republica Moldova, e vorba de Leo Butnaru. Prezent în România, la multe manifestări publice, literare, în tot felul de comitete şi comisii, de multe ori doar ca să fie procent de reprezentare a scriitorilor de peste Prut, Leo Butnaru are în spate o operă densă, poezie, proză, eseu, publicistică literară, traduceri. Lui îi datorăm traducerea în româneşte a avangardei ruse dar şi a celei din spaţiul ex-sovietic, antologii de autor din opera unor scriitori importanţi precum Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina Țvetaeva, Veaceslav Kuprianov, Leons Briedis (Letonia) ș.a. Din păcate, într-o lume aflată într-un accentuat proces de analfabetizare, neatentă la valoare şi la manifestările culturii în spaţiul public, Leo Butnaru trece, în accepţia generală, „în ţară”, drept unul sau „încă unul” dintre poeţii români din Basarabia. După ce i-am citit cîteva cărţi, în ultima vreme, am realizat dimensiunea unui poet cu un registru unic, aflat la confluenţa cîtorva culturi, care a preluat benefic energie din spaţii extrem de dinamice şi care are un discurs care se încadrează perfect literaturii române de azi.
          În volumul de poezie “În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov”, constituit pe tehnica notaţiei şi a colajului, regăsim poezia lui Leo Butnaru asaltată de contaminarea culturală a spaţiului în care vieţuieşte. Avangarda rusă, una dintre cele mai importante din Europa, este “personificată”, aglutinată în text. Lecţia Daniil Harms, o recuperare de excepţie şi pentru scriitorii din ţară, a fost însuşită, invocată chiar într-un text în care universul este minimizat şi dus în zona insignifiantului: “Acum/ când tastez cu degetele supravegheate de/ cinci dioptrii (+)/ îmi mai aduc aminte fireşte/ şi ce vedere aveam cândva –/ spre exemplu/ în clasa a cincea la/ lecţia de geografie/ vedeam de la mare distanţă cum/ pe albăstrimea Oceanului Atlantic/ de pe globul şcolar/ muştele plusează insuliţe/ creează arhipelaguri./ Acum/ în toamnă târzie când/ toropităo muscă stingheră nu se lasă zburătăcită/ de pe ceainicul cald/ oglindindu-se deformat-alungit în/ faianţa bombată/ arătând ca o pupă neagră./ Tu o priveşti atent/ ceea ce mă face să întreb:/ Te îmbărbătează cumva/ oarecum te animă/ gândul la tinereţea provizorie/ de muscă bătrână?.../ …Dar mă iartă/ cititorule iubit/ mă iartă/ pentru atare comparaţie bruscă –/ eu de fapt nu ştiu/ cum arată o muscă/ la vârste diferite” (Cu gîndul la Daniil Harms). În contrapondere, referinţele la autorii români emblematici pentru poezia sa este firească. Pentru că poezia lui Leo Butnaru e ca o graniţă subţire între două lumi, dar o graniţă care nu desparte, ci uneşte. Deşi a lucrat pe “materia” avangardei, ispita retoricilor tradiţionale şi a referinţelor esenţiale, din poezia română, este prezentă la tot pasul: “Fiind copil/ de la un moment încolo chiar simţeam/ chiar auzeam cum creşteam/ precum la Eminescu se aude creşterea ierbii/ precum la Blaga se aud razele de lună lovindu-se de geam/ precum…/ În fine – auzeam cum creşteam/ simţeam cum puţin câte puţin/ mi se îndepărtează/ capul/ de/ picioare/ şi nicidecum nu uit acel simţ nici în inevitabila/ succesiune istovită a uitărilor/ deja în ne-creşterea trupului/ şi a lăsării puţin câte puţin a capului mai spre picioare. (Simţeam, auzeam, 1). Graniţa dintre poem şi antipoem, aşa cum definea această delimitare Nicanor Parra, de exemplu, este şi ea subţire la Leo Butnaru. Antipoemul este, prin definiţie, textul care nu respectă regulile consacrate ale poeziei. Întrebarea firească e dacă de la Rimbaud încoace a mai respectat cineva acele reguli, dacă nu toată retorica poetică modernă este o luptă cu canoanele clasice, pentru impunerea unor poetici personale. Ca poet, pur şi simplu, poţi fi ca oricine; ca “antipoet” nu poţi fi decît original sau în lupta cu sine şi cu ceilalţi pentru definirea propriei originalităţi. Numai poeţii importanţi însă au reuşit să scrie “împotriva poeziei”, să găsească această cale nouă, a antipoemului, să aglutineze tehnici şi stiluri în aceeaşi pagină, să mute decisive accentual de pe ce spun, pe cum spun. Leo Butnaru este, indiscutabil, “un antipoet”, căruia nu-i lipseşte candoarea şi nici predispoziţia spre melancolie, dar care ca observator al lumii din jur, (una care, evident, se scufundă) ştie să transpună gustul amar al adevărului prin mijloacele (infailibile ale) ironiei. 
Înzestrat cu o extraordinară vocaţie pentru cotidian, Leo Butnaru violentează echilibrul precar al unei ordini morale învechite. Teritoriul în care îşi dovedeşte cel mai bine şi mai clar intuiţia este cel al asociaţiilor poetice surprinzătoare, metafora are putere de iradiere, textul se dezvoltă sub presiunea imaginaţiei ca un organism poetic independent: „parcă nu se întâmplase cine ştie ce lucru/ însă/ perplexă/ mintea ni se opri la învelişul lucrurilor noţiunilor/ învăluite – toate – de o melancolie evanghelică/ ce dă totdeauna iluzia că visul/ ar fi ceva de dincolo de cuprinderea posibilului/ şi de dincolo de Prut/ şi de dincolo de Biserica Trei Ierarhi/ astfel încât/ în acea zi am putut trage concluzia că/ am intrat în vremurile iluziilor aproape sinucigaşe/ când fatal de simetrice sunt coşmarul realităţii cu/ înspăimântătoarele vise –/ astfel conchideau/ în mod colectiv/ fabuloasele mereu nevăzutele înfăţişări ale imaginaţiei/ sau poate ale firii noastre ca şi decupate din/ evenimentul fără început al Timpului însuşi sau din/ evenimentul fără sfârşit al acestei ciudăţenii a ciudăţeniilor –/ Eternitatea;/ astfel conchidea fiece ins necăjit/ în ziua în care s-a scumpit sarea ce este de fapt/ rezumatul existenţei noastre/ sarea (fără pâine)/ sarea de pus în clepsidre în loc de nisip – spuneam –/ pentru ca albul ei să ne îngăduie a vedea curgerea timpului în/ cosmicul suflet întunecat în vreme ce auzul introvertit ascultă de/ nesigurul glas al conştiinţei/ pusă la stâlpul de sare al execuţiei orientale capitale – căderea/ de/ lacrimi în loc de stropii de apă/ stalagmita deznădejdii – stâlpul/ scrijelat cu graffiti indecente/ batjocorit de cleiul campaniilor electorale/ mozaicat de păsări/ ţârcâit de copoi şi beţivani/ înalbăstrit de reflexii cereşti/ stâlpul salin – altceva decât cel de hotar/ decât borna kilometrică/ stela de mormânt sau cenotafele vide/ în ţara piedestalelor fără monumente/ tremurul de arfe al umbrelor în/ cristalele stâlpului de sare/ scânteieri alarmante ca un joc de balanţe ale nimănui/ acţionate de puterea gândului extras prin/ dezamorsarea bocetului/ mărăcine al mineralogiei/ şi altor alegorii ce-i camuflează adevărata predestinaţie în/ ţara piedestalelor fără eroi/ fosforescenţă în bătaia selenei/ în tresărirea de efemeride a cristalului/ ce oglindeşte şiruri de călăi/ starea pură a captivităţii în/ ţara nimănui/ în ziua în care s-a scumpit sarea” (Poem din ziua în care s-a scumpit sarea).
          Poetul acţionează adesea ca un deformator activ al realităţii cotidiene  şi întreprinde acest lucru pentru a ne ajuta să înţelegem mai exact şi mai bine aspectele mai puţin vizibile alt acesteia. Leo Butnaru luptă şi împotriva funcţiei comunicative a limbajului, mai exact împotriva limbajului care permite numai o anume comunicare, mizînd pe ambiguitatea asociaţiilor de termeni şi stări. Multe poeme ale lui Leo Butnaru au un nucleu epic, ca un ţărm de pe care-şi lansează în necunoscut imaginile şi stările poetice. O lume a personajelor determinante pentru obsesiile culturale ale oricărui scriitor îşi face loc sub realitatea imediată, din moment în moment poate fi capabilă să o înlocuiască: “În acest oraş – derutat nervos – … ba/ nu – în această lume dezorientat-buimacă este/ imposibil să nu se pomenească în ambuteiaje/ şi cneazul Mâşkin –/ pe la toate răscrucile supraaglomerate/ prost semaforizate/ cneazul dedublat-multiplicat/ la infinit/ blocat blocat blocat…/ (blocat Mâşkin – nume care/ în traducere înseamnă Aşoarecelui ca/ Agafiţei Aioanei Aluigheorghe…; Mâşkin într-/ o cursă de şoareci – acest ambuteiaj/ antivoiaj…)/ Prin urmare/ fără mişcare/ Mâşkin dedublat-multiplicat e/ prins în ambuteiaj la/ toate intersecţiile/ vreme (pierdută) în care/ cei din jur claxonează injurios/ strigând huiduind:/ „Idiotul!”/ Ei şi ce dacă Mâşkin sau/ autorul său e/ sunt/ dintr-un alt secol/ dintr-un alt roman în care/ încă nu se ştia de ambuteiaje ca/ predestinată mortificare?/ Ei şi ce dacă Mâşkin-cneazul/ e fără maşină/ în mijlocul acestui ambuteiaj global/ infernal/ neomenos?/ …sensul ambuteiajului e unul/ cu mult mai serios/ mai fioros şi trans-secular/ ca transă/ şi lipsă de şansă/ pentru omul de rând/ sau pentru Noul Hristos/ sau pentru/ bietul Dostoievski/ sau Gogol/ ambii pomeniţi în ambuteiaje de suflete/ vii/ sau/ suflete moarte/ din carte proprie scrisă adică de Dostoievski/ sau de Gogol/ în lumea-ambuteiaj/ în lumea-rotocol/ în care şi tu/ ai impresia (precum cneazul poreclit/ Aşoarecelui) că/ stând în mijlocul ambuteiajului/ de suflete/ sângele îţi arde ca o torţă/ până este din nou adunat/ într-un roman/ într-un poem sau/ mai sigur/ într-o cămaşă de forţă ce/ fusese probată pe/ Mâşkin…”(Şi tu, în ambuteiaj)
          Poezia este în esenţă rod al inspiraţiei, de aceea notaţia, jurnalul, improvizaţia sînt mărci ale identităţii pentru oricare autor. În volumul care are în titlu o trimitere la Nabokov era firesc să regăsim concupiscenţele şi graţia care să amintească de Lolita, de “lolitism”, de toate derapajele care duc de la substanţă la expresie. Dincolo de poemele care poartă numele Lolitei, e de remarcat evanescenţa temei care se pierde în jocul de cuvinte: “Migdalată/ Dolofană/ luna-i fată genghis-hană/ pe care-o înnobilează/ stelele orientale/ mirosind a portocale/ şi jucând cristale-n lustră/ tainică şi zarathustră –/ bătături şi cicatrice/ ce le-avu pe creier Nietzsche.” (Băuturile de cristal, 2).
          E de remarcat la Leo Butnaru faptul că a rezistat atacului prelungit presupus de retorica unei naţii care vorbeşte şi gîndeşte mesianic la marginea unui imperiu. Prea multă vreme s-a mers pe principiul că dacă cineva răceşte la Moscova, la Chişinău altcineva sigur strănută. În acelaşi timp, sînt o mulţime de poeţi în spaţiul dintre Prut şi Nistru care şi-au făcut destin din  (dulcea?) ipocrizie, cîntînd pe coarda unui naţionalism în care prea arare au crezut, dar care le-a asigurat un oarecare confort. Un confort Procust? Nimic din toate acestea la Leo Butnaru, în limba sa poetică nu regăsim nici pe departe etalarea unei arhaităţi agresive care într-o operă poetică mai mult atîrnă, decît dă identitate. Pe parcursul unui destin complet/ complex Leo Butnaru s-a debarasat de accentele mitologizant-folclorizante, decantîndu-şi limbajul şi expresia pînă la esenţe. Iată o probă de adecvare la limbajul poetic modern, estetica “antipoeticii” lui Leo Butnaru fiind bazată pe oximoron, pe paradox, pe intuiţie poetică, pe o cultură asumată intim, în timp ce demonul imaginaţiei îşi face din plin treaba: “Se întâmplă să-mi împleticesc paşii în drum spre casă/ tabachera – goală/ de la briza revărsatului de zori îmi ard obrajii ca/ după un machiaj dens şi agresiv-chimic/ fiece pas îmi produce dureros ecou impulsiv în creier/ şi iată sucind pe o parte/ şi pe cealaltă/ şubreda mea Fericire/ mă prinde uimirea/ mă prinde mila de sine/ şi simt dezolare şi frică/ în plină lumină care are doar culoarea luminii/ pentru că este incredibil ca lumina să nu aibă culoare/ fie ea chiar şi necunoscută nedefinită/ această culoare infinită – a luminii./ Mă prinde uimirea/ mă prinde mila de sine/ şi simt dezolare şi frică în/ această lumea de/ mucenici de tot soiul a(i) (ay!) lui Dostoievski/ mai mari sau mai mici/ mai categorici sau mai temperaţi/ mai vinovaţi sau neprihăniţi/ unii dintre care te duc cu gândul la infinit/ la fapte peste puteri/ de dincolo de rău şi de bine … ş.a..m.d..” (Supraveghetor de sine).
          L-aş fi văzut pe Leo Butnaru nominalizat la Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, de exemplu, o şansă de a fi adus decisiv în poezia românească a acestei perioade sau promovat pînă la nivel de manual şcolar. Din păcate literatura/ cultura noastră şi-a creat un panteon extrem de îngust, cu locuri limitate, în care nu găseşti întotdeauna valorile reprezentative. Aleatoriul lucrează şi el cu măsura lui prea adesea în artă ca şi în viaţă, într-o lume a relativizării valorilor poţi să spui (cu amărăciune) precum filosoful odinioară: în lumea noastră de azi de prea multe ori nu contează că alergi minunat, că treci primul linia de sosire, dacă (mai) nimeni nu pariază pe tine. Oricum, cine pariază pe poezia lui Leo Butnaru, la bursa instituită pe termen lung a poeziei române, cîştigă.
 
Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 18 martie 2015
 
 

Citit 2464 ori

Comments

  • aag

    Textul va aparea in revista CONVORBIRI LITERARE din aprilie 2015

    aag Luni, Martie 30, 2015 Link la comentariu
  • Leo Butnaru

    Dragă Adrian, chiar zilele astea am expediat la "Discobolul" un răspun la o întrebare despre starea actuală a criticii, în care spun că eu unul sunt de părerea că unii scriitori "pur-sânge, pur-gen" sunt mult mai buni şi în exegeza literaturii, decât mai mulţi critici. Tu confirmi cu asupra de măsură, că eşti deosebit de înzestrat şi în critica, istoria literară, motiv din care, iată, am beneficiat şi eu, beneficiază mai mulţi colegi ai noştri, pe care tu nu că îi citeşti, ci îi dezvălui din interiorul tainei poetice. Felicitări! Recenzia ta e una exemplară, laconică, bine articulată în mult-cuprinderea ei, în proecţiile de sugestii. Îţi mulţumesc. La drept vorbind, în atât de îndepărtatul meu orgoliu timid de novice în ale scrisului credeam că voi ajunge să fiu împreună cu poeţii români transfrontalieri, asta mă şi susţinu în ambiţia de a nu "comite barem o pereche de riime" în prima carte, precum scria un critic al vremurilor. Dar poezia e dincolo de rime sau de versul liber, dincolo de... dincolo. La această adresă vei găsi câteva mostre din prima mea carte, "ripă în lumină, 1976. http://leo-butnaru.blogspot.com/2008/02/leo-butnaru-poeme-din-cartea-de-debut.html

    Leo Butnaru Joi, Martie 19, 2015 Link la comentariu

Lasă un comentariu