Cautare

Aurel Dumitraşcu – Carnete maro

Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
5.0 din 5
Aurel Dumitraşcu – Carnete maro

Aurel Dumitraşcu – Carnete maro 
 
(Editura Conta, 2011, volumele  I şi II, 968 pagini; ediţie îngrijită, note bio-bibliografice şi cuvînt înainte de Adrian Alui Gheorghe)

         Cunosc povestea unui individ, din Cernăuţi, care s-a născut într-un lagăr, în Siberia şi care a copilărit, pînă la 17 ani, în "lagărul natal". Firesc, l-am întrebat, eu şi alţii, ce-şi aminteşte din copilărie, dacă a avut vreun moment … fericit. Ne-a răspuns că da. Născut în lagăr, toată lumea se reducea la gardurile de sîrmă ghimpată, la soldaţii - gardieni, la cămăruţa dintr-un placaj gudronat în care soba scoatea fum continuu, pînă la "libertatea" de a merge pînă în sătucul din preajmă, la vreo douăzeci de kilometri, o dată pe an, la Crăciun. Nu era vorba de o "permisie" oficială, ci doar de o complicitate îndelung negociată, un an întreg, cu paznicii care, din omenie, cedau. Riscul era enorm şi era al tuturor. În 17 ani petrecuţi în lagăr, eroul nostru a fost de unsprezece ori în satul acela, au fost unsprezece drumuri pe jos, obositoare, pînă la biserică, asistau la slujbă, se bucurau două, trei ore de libertate, împreună cu sătenii, beau două, trei pahare de vodka, copiii beau o citronadă extrem de dulce, fermentată, după care o luau îndărăt. Din ce vedeau şi simţeau, aveau ce povesti un an întreg. Ăsta era unul dintre momentele fericite. Alte momente fericite erau cînd adormea obosit la pieptul pufos al mamei sau gîdilat de mustăţile arse de tutun iute ale tatălui… Făcea şi ghiduşii, împreună cu alţi copii. Vara furau, din nişte arbuşti pitici, plantaţi în faţa posturilor de pază, un fel de scoruşe pe care, de fapt, nu le-ar fi cules nimeni. Sau se mai jucau cu copiii gardienilor, care îi lăsau uneori să privească, cu mîinile la spate, jucăriile lor din tablă, nişte basculante mari gri-cenuşii sau nişte tancuri argintii cu şine de cauciuc. Cu fiii gardienilor se mai jucau şi de-a prizonierii şi gardienii, inversau rolurile şi petreceau de minune. Ei înşişi mai făceau jucării din beţe, din linguri, din castroanele de tablă sparte, din petece de pînză…
         La 14 ani, pentru că era maturizat înainte de vreme, din cauza vieţii aspre, a muncii şi chiar a climei vitrege, s-a îndrăgostit nebuneşte de o văduvă, de vreo 45 de ani, bucătăreasă la "popota" gardienilor. Iubire care exceda toate gardurile de pe lume. Prima dată s-a culcat cu femeia aceea în ieslea cailor de muncă, într-o zi cînd aceştia erau scoşi la tras lemne în pădure. Apoi într-un pod cu fîn. Apoi pe sacii cu carne de cal, carne caldă încă, adusă pentru bucătărie. I se părea că iubirea aceasta îl mîntuie de toate relele lumii, e capătul, e justificarea existenţei, e "romeoşijulieta" lui, e abisul devenit pentru o clipă rai… Într-o zi însă bucătăreasa s-a măritat cu un militar care părăsea garnizoana aceea, ieşea la pensie probabil, a plecat lăsîndu-l ca pe o rîpă surpată de cutremur… La 17 ani ambii părinţi i-au murit de tuberculoză.  Lui i-au dat drumul. Unde să se ducă? A stat pe lîngă lagăr încă vreo doi ani. Orice aşezare omenească, în afara lagărului, i se părea stranie, imposibil să te adaptezi. Chiar libertatea i se părea stranie. Ce să facă cu ea? Într-un tîrziu l-a luat o femeie, l-a domesticit, l-a împins în lume. Dar visele lui tîrzii, visele care-i încălzeau inima, erau tot acelea din "lagărul natal".
        De ce spun toate acestea? De ce evoc asemenea poveste în discuţia despre un jurnal, probabil cel mai important din anii 90? Pentru că pătrunzînd în atmosfera jurnalului lui Aurel Dumitraşcu aerul şi viaţa devin irespirabile, de netrăit, ca în "perimetrul" unui lagăr. Şi "lagărul său natal" e România redusă la nivelul unei aşezări, Borca, sau invers, lagărul e Borca mărită la nivelul unei ţări.
         În lagăr dacă nu te adaptezi, pieri.
         Dacă nu cauţi să-ţi provoci bucurii, mai mari sau mai mici, sprijinindu-te pe elementele din preajmă, disperi şi pieri.
         Un om care hălăduieşte prin ţinutul cel mănos al cărţilor intuieşte chipul libertăţii şi de aceea e mult mai nefericit decît ceilalţi. Ceilalţi nu ştiu ce le lipseşte, el ştie. Libertatea devine o chestiune de inspiraţie. Precum astronomul care intuieşte, simte că mai există, într-o anumită constelaţie, o orbită pe care se roteşte o planetă, e secretul lui, e rana lui, dar cel care o va descoperi cu adevărat nu-i născut încă, altul îi va vedea chipul.
       Ochiul purificat prin litera cărţilor, prin poezia care "distilează" lumea, vede feţele celorlalţi hidoase, îi vede risipiţi în băutură, în fleacuri, în meschine tîrguri zilnice, în iubiri furate, murdărite, totul e un mărunţiş de lume…
        În pasta aceea depistează cîte un grăunte de puritate, cîte un gest, cîte o floare inconştientă de frumuseţea ei, de aceea atît de expusă strivirii.
        Frumuseţea nu poate fi îngrădită de garduri, de convenţii.
       Jurnalele "bătrînilor" care au fost în "lagărele de concentrare comuniste", de la Teohar Mihadaş la N. Steinhardt, sînt diferite de cele ale lui Aurel Dumitraşcu şi ale noastre. Lor li s-a luat libertatea în urma sovietizării ţării, Aurel Dumitraşcu (şi generaţia noastră) s-a născut în lagărul comunist. Ei tînjeau după libertatea interbelică, în care se născuseră, în care se formaseră, noi am preluat aerul sufocant al lagărului şi cutumele lui, am fost crescuţi între gardurile de sîrmă ghimpată care îngrădeau pînă şi cărţile, am crezut că libertate e faptul că putem iubi o fată, că putem să ignorăm Vestul inaccesibil, chiar am crezut că "a nu avea voie", a te supune interdicţiilor face parte din condiţia umană, din condiţia libertăţii noastre. Atît de tîrziu am aflat că Europa normală trăia sub deviza: "Interzicerea interzisă"! Eu am crezut, pînă pe la 20 de ani, indiferent la aspect, că în toate ţările lumii copiii poartă "cravată roşie de pionier". Povestindu-i atunci lui Aurel Dumitraşcu acest lucru, l-am regăsit în jurnalul lui, ca o chestiune de … haz. Şi de reflecţie. Era un reflex al "libertăţii din lagăr", al "libertăţii de a nu şti", al ideologizării prin laptele supt laolaltă cu spaima şi laşităţile părinţilor. Noi ne-am născut - vrem sau nu vrem să recunoaştem - "slugi" terorizate de biciul sistemului, născute gata "domesticite". Jurnalul e, în aceste condiţii, aventura inconştienţei din "lagăr" dar şi avatarurile trezirii pînă  la descoperirea materialităţii gardurilor.
       Aurel Dumitraşcu e un inadaptabil al "lagărului". Adaptaţii erau cei care nu creau probleme, care se aşezau cuminţi la coadă la ulei, zahăr, măsline, convinşi că în toată lumea e o criză dureroasă de săpun, de cărţi esenţiale şi de citrice, după care lunecau în sînul familiei, ferindu-se să iasă în relief cu ceva, mîndri de anonimatul atît de drag partidului. Aurel Dumitraşcu însă îşi pune probleme. Se trezeşte încet, dar ireversibil. În intimitatea sa el începe să combine "elementele necredinţei" şi observă că totul se transformă sub presiunea lor. Jurnalul e mărturia acestei treziri, simptomatică pentru o întreagă generaţie.
      Aurel Dumitraşcu începe să ţină jurnal încă de prin 1975. Însă abia de prin 1982 începe să vadă printre sîrmele ghimpate ale lagărului, să zărească sau să intuiască o altă lume. Libertatea ia forma poeziei mai întîi, abia apoi iese din "regimul analogiilor", al virtualităţii, devenind un deziderat care nu poate fi decît o chestiune colectivă. Libertatea individului într-o comunitate-societate de oameni neliberi, e o altă formă a închisorii. Putea fi artistul un om liber într-o societate (Românie) aflată integral în lagăr? Aş putea răspunde cu o aserţiune a lui Eugen Ionescu, spusă desigur în alt context: "Ştiu că sînt liber, dar simt că nu sînt". De aceea am început publicarea jurnalului lui Aurel Dumitraşcu pornind de la anul 1982, în momentul în care i se "moşea" cartea la editură, cînd certitudinea cărţii îl face să privească lumea de la "înălţimea" celor optzeci de pagini îndelung pitrocite de editori, politruci, cenzori etc., cînd cunoaşte scriitori adevăraţi, cînd miturile Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu se risipesc înainte de a-şi consuma uimirea că le-a descoperit … corporalitatea, cînd începe să intuiască faptul că propria libertate e captivă în somnul celorlalţi. Şi cum să trezeşti o lume cu un pumn de metafore şi cu cîteva gesturi de nesupunere în faţa a ceva care n-are chip şi care e doar o sumă de interdicţii?
                       *
*                                          *
       Deşi jurnalul e, prin definiţie, o "întreprindere" sortită intimităţii, "rememberului" personal, cînd e vorba de un artist el capătă statut de "cealaltă faţă a creaţiei", "faţa nevăzută a lunii", laboratorul, ideile crude, coordonatele caracterului…etc. Nicolae Manolescu spunea sentenţios într-un fragment de … jurnal din "Desenul din covor": "Un jurnal are tot atîta valoare cîtă are omul care îl scrie". Tot aşa de bine am putea parafraza spunînd: "Un om are tot atîta valoare cîtă are jurnalul pe care îl scrie". Sau: "O operă are tot atîta valoare cîtă are artistul care o crează". Cînd jurnalul face parte din "disciplina zilei", scriind în el nu numai seara, ca un bilanţ care îţi dă prilejul autoevaluării, ci ori de cîte ori ai ceva de comunicat, el devine un "alter ego" docil, cu care te cerţi şi te împaci ori de cîte ori ai chef, căruia îi descrii o întîlnire memorabilă cu destinul dar nu uiţi să-i aminteşti, în acelaşi timp, că afară plouă şi tu trebuie să-ţi pui galoşii. Eventual să-ţi atragă el atenţia la ieşirea din casă! Căci zice Aurel Dumitraşcu: "Jurnalul vieţii tale anoste se scrie singur, aproape inutil. Dar este singurul om cu care poţi sta de vorbă. El este celălalt. El ţi-a rămas fidel. Nu vor folosi nimănui aceste însemnări, aceste lungi dueluri (deseori banale) cu tine însuţi. Dar continui să vorbeşti cu aceste pagini pentru a-ţi stoiciza convingerea că eşti viu, că nu eşti singur, că nu rumegă stele reci în sîngele tău. Eşti viu! E ca şi cum ai spune: Mîine poţi să mori!" (31 ianuarie 1984). De aceea în jurnal (ca şi la Renard, ca şi la Canetti, ca şi la Pavese, ca şi la Camus…) nu găsim numai lucruri deştepte, axiologice ci şi amănunte, anecdote, bîrfe, naivităţi… O intimitate nu-i făcută numai din adevăruri ultime, dimpotrivă, adevărurile esenţiale sînt rodul unui lung şir de ezitări şi căutări prin stufărişul clipelor gureşe. Dar au şi naivităţile concupiscenţa lor…!  Pentru mine e amuzant modul în care tînărul poet, în numele apartenenţei sale la cultura română (cea perenă etc.), simte nevoia, de exemplu, să apere folclorul infestat de vulgarităţi, de la Borca, scriind un articol, certîndu-se cu toată lumea, scriindu-i pînă şi primei secretare! E şi acesta un aspect al "conformismului" inoculat de aerul lagărului. Astăzi am fi rîs amîndoi de acest "exces", vulgaritatea a cuprins de mult nu numai tradiţiile cît şi sufletul "colectiv" şi individual. Dacă ar fi trăit la Paris nu l-ar mai fi deranjat acest aspect, poate că ar fi protestat împotriva faptului că turiştii îşi zgîrie numele pe stîlpii de susţinere ai Turnului Eiffel! Nevoia de atitudine resimte necesitatea unei cauze, depinde la ce te raportezi, în ce mediu îţi duci veacul. A avea atitudine e, pînă la urmă, o chestiune de igienă a intelectului. Un lucru nepus la punct la timp devine mai apoi povară. În fond nu există adevăruri ultime, depinde la ce te raportezi. Unul e adevărul victimei, altul e adevărul călăului. Tînărul poet Aurel Dumitraşcu bate la porţile afirmării, ale debutului. Lumea, simte, îi aparţine şi lui. Încă nu ştie cum să-şi ceară partea lui de lume, încă mizează pe schimbarea naturală a generaţiilor. În schimb Mircea Sîntimbreanu e editorul, e, implicit, cenzorul, e "judecătorul". Adevărul lui nu coincide cu al poetului.  El trebuie să ţină cartea pe loc, s-o amîne, să folosească toate tertipurile, să se specializeze în "arta tertipului", să se zbîrlească la autor cînd acesta dă impresia că simte "corporalitatea gratiilor", să se prefacă obosit de o luptă cu o forţă pe care numai el o ştie, e secretul lui dureros pe care nu-l mărturiseşte tînărului autor, ca să-l ferească. Ca mai toţi "aghiotanţii" puterii politice de atunci, şi Sîntimbreanu arată cu un deget mai sus, e ceva care îl conduce şi pe el, părelnic e "şef", în fapt e o rotiţă care poate fi înlocuită, smulsă, aruncată. Şi el nu vrea să fie aruncat, el vrea să rămînă acolo, e născut pentru asta, destinul, chiar dacă îi dă dureri de şale din cauza temenelelor, nu poate fi schimbat. Adică o fi el autorul tînăr, o fi şi talentat, cine mai ştie?, dar e un punct de la care raporturile trebuie bine cunoscute, locul în societate de asemenea. Cînd oboseşte el, editorul şef, aruncă în faţă cîte o "armă uşoară" din panoplie. Pe Gabriela Negreanu, de exemplu, consiliera sa. Ea trebuie, la rîndul ei, să-l ţină de vorbă pe autor, să-i arate o complicitate care rezonează cu aşteptările lui, să "compătimească împreună". Lucrul era acelaşi la orice editură din ţară. Peste tot era cîte un Sîntimbreanu şi cîte o Gabriela Neagreanu, un Ion Acsan şi o Domnica Filimon, un Andi Andrieş şi o Doina Ciornei… Ei erau interfaţa sistemului, ei trebuiau să-l hărţuiască pe autor, să-l obosească, să-l domesticească. După ce-l vedeau învins, lat, decepţionat, îi aruncau "un rest de carte". Autorul se mulţumea oricum, recunoştea că "e bine şi aşa", "măcar atît", "tot e mai mult decît nimic"… Deasupra, în planul superior, erau politrucii sau cei care "se convertiseră" ca să le fie un pic mai bine. D.R.Popescu, de exemplu. El e obosit (de atîtea şedinţe), nici el nu mai ştie dacă nu-i "săpat" şi de sus şi de jos, face şi el cît poate, e şi el o biată rotiţă, şi el arată cu degetul "în sus". Acolo, "sus", se pun la cale toate. E şi el victimă, dacă n-ar fi el "şef", ar fi altul, poate mai rău. Şi pentru acest "un pic mai bine" se sacrifică. Dulea, Chiriacescu şi alţii sînt mult mai răi decît D.R., de asta "bine că ne-a dat Dumnezeu un acest un pic mai bine"! Autorul tînăr crede orbeşte în D.R., acesta îl publicase masiv cînd era la Cluj, îi dăduse şi premiul "Tribunei". Nu-şi închipuie că avansarea sa înseamnă chiar o deteriorare a "raportului D.R.ului cu sine însuşi", că a ajuns să facă compromisuri, să se "prostitueze" în fond.
         Ca să ia o carte, "Moarte pe credit" sau "Muontolive" de exemplu, tînărul scriitor are nevoie de un bon de la George Bălăiţă. Un scriitor de talia lui Bălăiţă, un "Joyce al românilor", dă bonuri! Nimic nu este mai acuzator pentru sistem decît ingenuitatea exprimată pînă la capăt. Şi jurnalul lui Aurel Dumitraşcu e "proba ingenuităţii", a încercării de adaptare sfîrşită printr-o violentă neadaptare.
        O secvenţă consistentă a primei părţi a jurnalului o reprezintă primirea veştii morţii lui Nichita Stănescu. Există o adevărată trăire graduală a evenimentului. Uluirea, foamea de amănunte, bocetul. Rememorarea e dusă pînă la amănunt, toate adjectivele sînt transcrise pe pagina de jurnal. Cineva spunea că marile dureri se tac. Să credem că Aurel e ipocrit în durerea sa clamată? Nici pe departe. Jurnalul e locul în care vocea capătă ecou, în care durerea e reverberată. Nu sînt uitaţi nici detractorii lui Nichita, printre cuvinte se întrevede blestemul la adresa lor. Chiar dacă trist, momentul "e mare, e istoric". De aceea şi "bocetul" trebuie să fie pe măsură. Aurel Dumitraşcu suferă de un "conformism al valorii certe", crede în imuabilitatea ei. Nichita e "sfînt", e "domn al limbii române"… Poetul tînăr nu distruge statuile pentru a-şi face sieşi loc, e altfel decît ceilalţi, de la Borca pînă la Bucureşti e suficient loc ca să-şi plaseze toţi busturile lor în lut sau în marmură… Aurel Dumitraşcu ştia, ca mai noi toţi, că fără mituri nu avem imaginaţie ca să dezlegăm şaradele pe care ni le rezervă viitorul. Şi că fără poezie ni se citesc în ochi toate păcatele, inclusiv păcatul originar.
                                                           *
                                      *                                          *
          Deşi omul nu trăieşte "tematic", fiind la cheremul tuturor răscrucilor de drum pe care i le propune clipa, cînd e vorba de un jurnal e normal ca în acesta să transpară ceea ce îţi place sau ceea ce îţi displace profund. Pînă la un anumit punct aceste lucruri merg împreună. De aceea zic, trei sînt temele care animă acest jurnal: poezia, iubirea (femeia) şi prietenia. Toate aceste trei teme (cu variantele lor) sînt văzute din interior, cu patimă, Aurel Dumitraşcu a trăit pentru fiecare din aceste "provocări" în parte şi pentru toate deodată. După intuiţiile sale, aşa cum transpare din jurnal, poezia e o rană a destinului, iubirea (femeia) e ceea ce umanizează zeescul din noi iar prietenia (literară) e singura modalitate de a lupta împotriva celei mai teribile maladii, singurătatea.
        Citind de cîteva ori aceste prime carnete ale jurnalului lui Aurel Dumitraşcu, am avut impresia că am în faţă … un roman postmodern. "Scriptorul" foloseşte persoana a doua, ca mai devreme Butor în cărţile sale. Aurel Dumitraşcu scrie despre un "tu" care ia viaţa în piept, care scrie, se bate cu cenzura, se bucură de prieteni, care iubeşte un cîrd (scuzaţi!) de femei, care scoate o carte de poezie în final, pe care acel "tu" o priveşte cu o simulată neîncredere ca un tată care vrea, din orgoliu, să i se repete că pruncul îi seamănă, că e în procent de două sute la sută al lui. Mergînd mai departe, acest "roman" are cîteva sute de personaje, numite sau nu, mare parte cu nume cunoscute, care pornesc pe urmele … autorului. De fapt e şi o mică şmecherie (a mea) aici, pe care vreau s-o pun la cale în complicitate cu cititorul: să convenim că jurnalul unui scriitor e şi el literatură, că şi aici descoperim printre rînduri straturi şi mai profunde. Această convenţie dă "oarecare" perenitate textului, iar cititorul are posibilitatea să se înscrie şi el ca personaj, pe pagina care îi convine. Pentru că Aurel Dumitraşcu fiind un moralist, e imposibil să nu găseşti un număr de pagini cu care să-ţi împrospătezi revoltele cotidiene.
         Trăind, risipindu-te, ceea ce-ţi rămîne e doar amărăciunea voluptoasă a clipei.
        Există o EA care e doza (mortală?) de "donquijotism" a autorului. Nu-i iubire, e risipire. EA este pusă sub lupă şi analizată. Îndelung. De ce tace, cum tace, cum vorbeşte, ce vorbeşte, cît de profundă îi e tristeţea… În avîntul dorinţei sale, în căutarea certitudinilor într-o "zonă" caracterizată tocmai prin imposibilitatea certitudinilor, e în stare să-i disece inima să vadă care e "substanţa dragostei", cîtă e, dacă el e oglindit în ea. Cică iubirea e, totodată, o "investiţie". "Investeşti" suflet în celălalt. Iubindu-l pe celălalt, practic îţi iubeşti propria "investiţie", îţi cauţi propriul suflet. Iubirea ar fi, în acest fel, cu cît e mai "profundă", o  mai înaltă treaptă (formă) a egoismului. Nu-i greu să iubeşti (pe celălalt), e greu să suporţi iubirea (celuilalt). EA n-a mai suportat şi după un zbucium de "cîteva caiete" de jurnal dispare, în mod "clasic", atrasă de ceva mai terestru. Vorba lui Sherwood Andersen, reluată de Aurel Dumitraşcu în jurnal: "Hei, hop! maică Doamne, ce mai nuci albi, ce mai fagi!".
                                                               *
                                      *                                          *
        Aurel Dumitraşcu a fost un epistolar "frenetic". Nu exagerez spunînd că mii de scrisori au traversat ţara provocînd, acolo unde erau deschise, fie jocuri de artificii, fie explozii fără morţi şi răniţi, fie cîte o mică furtună  în ceaiul "cu trei linguriţe de zahăr". Şi astăzi, nenumăraţi oameni, scriitori sau nu, evocă surîzînd acel timp: "Da, domnule, îmi amintesc ce scrisori frumoase îmi trimitea de acolo, din munţi…!". M-am întrebat, parcurgînd jurnalul în care sînt o mulţime de fragmente din scrisorile trimise, dacă acesta nu e "partea nevăzută a corespondenţei" sau dacă nu corespondenţa e prelungirea jurnalului. Oricum, sub presiunea timpurilor, atît jurnalul (ca literatură) dar mai ales corespondenţa "literară" au dispărut. Sînt specii aproape "clasate". Jurnalul lui Cărtărescu, din anii "aceştia", apărut recent, e o excepţie care confirmă regula. E o atitudine "împotriva curentului". Tipică lui Cărtărescu. Cu atît mai mult jurnalele lui Aurel cît şi corespondenţa sa rămîn "exemplare".
                                                              *
                                      *                                          *

       Am crezut, vai!, într-o vreme, că Aurel Dumitraşcu şi-a (cam) încheiat opera. Ei, nu! Habar n-am cum funcţionează sub-teranele sau supra-teranele  lumii acesteia, a vieţii în general, dar el pare să fie pus la caznele scrisului pentru veşnicie. Pentru că orice ar face, oricum ar trece vremea, Aurel Dumitraşcu scrie, scrie…! Pentru că “texte” de Aurel Dumitraşcu apar din toate “fisurile” unei lumi care se cicatrizează greu, care se hotărăşte greu să se facă veşnicie, să se “mortifice”, să intre în (pe) raftul cu “antichităţi”. Că, pînă la urmă, în “imemorie” opera (cuvîntul) lui Aurel Dumitraşcu se întîlneşte cu piramida lui Keops, cu soarta creatorului “marelui zid chinezesc”, pe toţi i-au mînat (ne mînă!) aceeaşi (flagrantă) corupere de eternitate, aceeaşi (cam) fleşcăită punere “de-a contra” timpului în care sîntem fiinţe de probă, uriaşi cu genunchi de lut, cu inimi de ceară (ieftină).
        Văzuţi din afară oamenii par nişte platoşe în care poţi lovi cu oricîte săgeţi, pare să îi apere ceva mai presus de înţelegerea comună. Văzuţi din interior oamenii sînt nişte vase de lut fragile în care nu este în siguranţă nici vinul de împărtăşanie, nici apa pentru însetat, nici agheazma pentru suferind. Nu altfel este (pare să fie) nici Aurel Dumitraşcu, paginile lui de jurnal sînt proba unei fragilităţi fără limite, a unei încercări de a stăvili valul nimicitor care vine, vine, vine…! Catastrofa este iminentă. Ultimele sale pagini de jurnal, scrise pînă în preziua morţii, sînt ca paginile unui “jurnal de bord” însăilate de un comandant de vas în furtună, răspunzător fiind de soarta vasului pe care îl are în “inventar”. Şi Aurel Dumitraşcu a dat seama despre tot ce a avut “în posesie” pe lumea asta, talantul (biblic) primit la naştere l-a sporit cu asupră de măsură.
       O surpriză a fost să constatăm că, în perioada în care era muzeograf la Piatra Neamţ, Aurel Dumitraşcu scria două jurnale, paralele, unul la Piatra Neamţ, unde locuia “la garsonieră” şi un altul la Borca, unde se retrăgea cam la fiecare sfîrşit de săptămînă. În jurnalul de la Piatra Neamţ scria “cam de toate”, în jurnalul “pe săptămîni şi luni chiar”, de la Borca, scria lucruri care, de obicei, trebuiau să fie mai puţin cunoscute, un fel de “intimitate a intimităţii”. Aici revolta era maximă, opiniile erau extrem de tăioase. Era vorba de un dublu limbaj? Nici pe departe, omul (realmente!) bolnav care era Aurel Dumitraşcu ar fi vrut să rupă lanţurile care îl înconjurau, lipsa de forţă (fizică!) îl făcea să se simtă în postura unui Anteu care simţea că nu poate ţine pe umeri, nici măcar pentru o clipă, pămîntul. Dar cerul? Cerul, da!

                                                          *
                                      *                                          *

       În continuarea paginilor de jurnal am “trecut” cîteva dintre articolele apărute în presă în perioada 22 decembrie 1989 – august 1990, practic părţi dintr-un “jurnal cu martori” de acum, “discursul” lui Aurel Dumitraşcu e acelaşi, compus din principii şi reguli, din speranţă şi disperare, “lumea veche” se lăsa greu dinamitată de suflul unei Revoluţii, mentalităţile şi obiceiurile ţineau “în chingi” societatea. E prilej de suferinţă, fireşte, pentru cei nerăbdători să trăiască într-o lume nouă, “civilizată”, democrată. Aurel Dumitraşcu nu reacţiona altfel în public decît în intimitate, “se hrănea” din starea de “igienă a relaţiilor” cu ceilalţi, oferea mult ca să poată primi şi el ceva, ceva. Articolele de presă din acea perioadă sînt probe ale unei atitudini radicale, dezamăgirile par să fie, în ultimă instanţă, cele care aprind flacăra verbului. Am întîlnit o mulţime de idei din jurnale în articolele sale aflate într-o polemică “principială” cu lumea care se dezmeticea greu după un somn istoric:
       “Sînt, deci, împotriva adaptabililor şi mai ales împotriva celor prea uşor adaptabili. Înainte, existau destui care, deşi (poate) nu erau de acord cu regimul lui Pingelică, trăiau într-o perfectă armonie cu el. Aceştia mi se par cei mai periculoşi în noul context. Pentru că se pot „lipi” la ORICE. Se spune în mod repetat că singurele criterii valabile în noile organisme trebuie să fie cinstea şi competenţa. În nici un caz una fără cealaltă. Un profesionalism nedublat de caracter se poate preface într-o lipsă de scrupule absolut distructivă. În acelaşi timp, cinstea nu e suficientă pentru a rezolva problemele. Am întîlnit în aceste zile mulţi oameni care confundă dreptul de a fi aleşi în funcţii cu pretenţia de a se erija în monumente de competenţă. Sigur că există şi intelectuali incompetenţi, dar refuz să cred că un grup de muncitori poate conduce o întreprindere. E bine să nu formulăm altfel năravul lui Pingelică al nostru – care, ştiţi bine, se pricepea la toate? O zi serioasă de muncă face mai mult decît toate vorbele de paradă. De asta: fiecare cu vocaţia lui. Oricum, democraţia nu este o vocaţie. De asta nu-i prefer pe adaptabili, pe cei care se pricep brusc la orice, care pot face orice, care pot trăi (mai bine, cred ei!) descurcîndu-se. Bunul simţ nu se învaţă, e ca talentul: îl ai sau nu-l ai”.
       Ei, lucrurile acestea le spunea, în ziarul “Ceahlăul”, la 9 ianuarie 1990. Apăruseră “adaptabilii” la doar două săptămîni de la Revoluţie, oportuniştii îşi repetau noile discursuri, lumea nouă “se înnoia” cu aceiaşi oameni vechi. Erau zilele în care se fura de zor Revoluţia Română, speranţele erau dirijate de tot felul de ipochimeni pe o linia moartă a istoriei. Dar iată ce spune Aurel Dumitraşcu în “jurnal” la 21 aprilie 1990:
“Balamuc electoral. FSN şi alte fantome. Cei care-l aclamau pe Ceauşescu, şi-au găsit acum alt nomenclaturist. Iliescu. Pupatul pupaţilor! Democraţie ugandeză. Dumnezeu nu poate exista de două ori. A fost în decembrie, peste o sută de ani dacă mai trece pe la noi. Scandalos! Securiştii n-au tras, nimeni n-a tras! Toţi trag sforile! Numai putori. Cei mai mulţi dintre cei ca tine vor fi posibili viitori deţinuţi politici. O să tăiaţi la sare! Prostimea înţelege numai jegul din democraţie! E dureros. Rămîi elitist. Talpa ţării e mucegăită. E dureros că acest popr e prea învăţat să stea în genunchi. Obişnuit cu statul în genunchi, i-i lene să se înalţe pe curăţenie. Şi toţi tinerii aceia care au murit împuşcaţi ca nişte cîini. E stupid că se cer doar salarii mari, bunătăţuri etc. În planul conştiinţei – un vax general. Alt soi de carierism, speculînd dramele unei revoluţii. Luca Piţu a rimat perfect, în ianuarie: „Pleacă-ai noştri, vin ai noştri/ Dizidenţii mor ca proştii”.    
       Anii care au urmat au îngroşat tuşele acestei realităţi coşmareşti. Ne-au înfrînt şi “dintr-o dată”, dar şi încetul cu încetul. Cine?

                                                            *
                                      *                                          *
       Ultimile zile “de jurnal”, din septembrie 1990, sînt enigmatice. Sibilinice. Lumea este descărcată din conştiinţă, totul se spiritualizează. Ca şi “străinul” lui Camus, “omul pieritor” din fiecare e pregătit pentru “orice”. Dar ce i se mai poate întîmpla esenţial omului după ce s-a născut? “Mesagerul” Aurel Dumitraşcu vede cîteva lucruri şi (ni) le zgîrie pe retina hîrtiei, le scrie cu sîngele propriu ca să înţelegem şi noi cîte ceva.
       În Epopeea lui Ghilgameş personajele părăsesc lacrima pentru a se sprijini pe cuvînt. E, de fapt, singura mîngîiere – cuvîntul - în evoluţia dramei fiecăruia:
"- Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene,
spune-mi care-i legea lumii subpămîntene pe care o cunoşti!
- Nu ţi-o voi spune, prietene, nu ţi-o voi spune:
dacă ţi-aş destăinui legea lumii subpămîntene pe care o cunosc,
te-ai porni pe plîns!
- Ei, bine, fie, vreau să mă pornesc pe plîns!
- Ce ţi-a fost drag, ce-ai mîngîiat şi era pe placul inimii tale,
este astăzi pradă viermilor, ca o haină veche.
Ce ţi-a fost drag, ce-ai mîngîiat şi era pe placul inimii tale,
este astăzi acoperit cu pulbere.
Toate acestea sînt acum cufundate în pulbere,
Toate acestea sînt acum cufundate în pulbere…" (Tableta XI)

          Apropierea acestui text, vechi de cîteva mii de ani, de ultima zi din jurnalul unui om “condamnat la moarte” nu este întîmplătoare. Tensiunea cuvintelor îţi despică şi în acest caz, sîngele:

Uneori te concentrezi şi te gîndeşti la Dumnezeu. Spitalul este singurul loc în care te poţi gîndi profund la Dumnezeu. Cînd te concentrezi înspre el, toate durerile de cap dispar şi o linişte cum n-ai mai încercat în alte situaţii te inundă.
La ce echilibru universal ai acces?

De atîtea ori ai cochetat cu moartea, încît, într-o zi, poate face greşeala de a veni cu adevărat. Ar fi păcat, acum, dar nu ştii cu exactitate de ce anume ar fi păcat.

Mama te aştepta aseară.
E o toamnă frumoasă. Încă nu plouă.
Ai văzut ploaia într-un film, acum trei zile. Te-a înduioşat, ai simţit că ţi-e foarte dor de ea.

Evenimentele din Golf, cu nebunul de Saddam Hussein, nu-ţi mai spun mare lucru. Se poate întîmpla orice. Aveţi o minciună naţională. Vă puteţi ocupa de ea.

Uşa salonului are ferestre dintr-o sticlă semi-transparentă. Cei care trec au capetele foarte alungite. Dincolo de uşă e o altă lume.

Te plimbi prin parcul din jurul spitalului. Numai o pisică destrăbălată îţi atrage atenţia.

Medicul care vine la ora 18 îţi spune că „boala asta aşa se manifestă” şi că n-ar fi o problemă. Dar nu-ţi spune ce boală. Nici nu-l întrebi.

Gura continuă să-ţi sîngereze. Apa oxigenată pe care ţi-au dat-o nu stăvileşte sîngerarea. Vei mai pierde mult sînge.

Dureri de cap. Trec spre seară, în jurul orei 22. Aveai şi doi vizitatori: Giusepe Asăvoaie (Borşa) şi Mihaela Săndulescu (biolog aici la spital). Trecuse şi Delia (?) şi-ţi adusese flori. Şi Adrian.

Şi John şi Dana. Dana cea mereu dulce şi emoţionantă. Ce minune de fată!

Ce nemoarte-şi spală chipul cu timpul tău? Acum.
                                                                
 (11 sept.1990)

       Acum, ce?
       Dacă o scoatem de sub tirania adjectivelor, viaţa devine atît de simplă! Cutremurător de simplă. Nici poezia “mare” nu arată altfel. “Odă în metru antic”, de Eminescu, ca să exemplificăm cu un poem atît de drag lui Aurel, este o disperare la care Aurel Dumitraşcu şi-a raportat deseori “deriziunea” personală. Ultimile pagini ale jurnalului lui Aurel Dumitraşcu sînt, de altfel, prin tensiune, prin spaima controlată şi prin înţelegerea superioară a morţii, o spun fără nici o exagerare, o replică personală la celebra “odă” eminesciană…!
       Ca şi ultimul poem, scris pe 12 septembrie 1990, în spital:

Alţii o duc mai rău şi trăiesc mai mult
să vadă soarele cum răsare. (Dacă eu
mai bine o duc voi muri timpuriu…?)
Şi cîţi ani cu lama aceasta am umblat
(şi) alţii citind rău credeau că sînt
sentimental (un poet de la est!) – şi
dacă lama care hăcuieşte creierul
meu e un sentiment stupid atunci
sînt un sentimental şi nu întîmplător pe balcon seara mă gîndesc la
scriitorul mishima. Nu avea nimic de ascuns.
Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă.

12 septembrie 1990, spital
      
       Cîţi oameni au curajul şi puterea să se concentreze asupra propriei morţi? Să o facă exemplară? Cîţi oameni au curajul să vorbească în preajma muţeniei absolute? Aurel Dumitraşcu a făcut-o, a depus mărturie înainte de a o lua, pe firul poeziei vieţii, îndărăt.
       De fapt ăsta trebuie să fie blestemul intrării noastre în “netimp”: că şi moartea trebuie trăită cu toate simţurile treze…! Mama ei de viaţă!
      
Adrian Alui Gheorghe

Citit 7749 ori