Cautare

Aurel Pantea – O înserare nepămînteană

Evaluaţi acest articol
(4 voturi)
5.0 din 5
Aurel Pantea – O înserare nepămînteană

Aurel Pantea – O înserare nepămînteană
(Editura Arhipelag XXI, Târgu Mureş, 2015)

          Cred că dacă am căuta o replică ardeleană a lui George Bacovia, ne-am putea opri fără prea multe ezitări, la Aurel Pantea. Poet care ştie să vadă negrul pe negru şi să îi distingă nuanţele, Aurel Pantea cultivă bonomia şi simplitatea care sînt infuzate cu accidente polemice, iar poezia, în toată cursivitatea/ discursivitatea sa, e un continuu act de iniţiere. Ultimul său volum, „O înserare nepămînteană” (Editura Arhipelag XXI, Târgu Mureş, 2015), accentuează funcţia fatică şi funcţia locutorie a versului/ textului, cu care ne-a obişnuit Aurel Pantea, ambele concurînd la derealizarea concretului imediat: „Azi, doar realismul crunt al vieții./ Cineva știe și va ataca./ Fiecare, în singurătatea lui,/ încearcă să învețe viața de învins./ Nu toți reușesc.// Știu, Doamne ca ești Atotputernic și Bun,/ dar e atît de multă moarte”.  În alte texte avem de a face cu o atitudine lirică care ne duce spre disocierea eului poetic de eul empiric, aşa cum se întîmpla la un Saint-John Perse, Ezra Pund sau un Virgil Mazilescu, de la noi: „Simți că e iarnă/ și că se desparte suflet de suflet,/ iar partea din noi/ ce nu se va arăta vreodată/ se îndepărtează,/ fără explicații,/ astea, tot timpul, au avut ultimul cuvînt/ și au încurcat lucrurile,/ privește acest apus al graiurilor și taci/ pentru că, iată vin sărbătorile trupurilor,/ și rămîn liniști mari,/ și trupurile îndură tăceri,/ și pe urmă tăcerile se adaugă/ unor melodii ce se aud/ cu auzul nostru de pe urmă,/ cînd o divinitate privește în limbajele noastre/ cum ne prăpădim,/ cum ne ocupă tăceri fără îndurare,/ și în privirile ei se aude un plîns fără seamăn”. Există în poezia lui Aurel Pantea „o paralizie a raţiunii” (după Hugo Friedrich), poetul şterge graniţele dintre mitificare şi mistificare cu o lejeritate care e, în fapt, o exacerbare a imaginativului: „În cele din urmă ne despărțim/ de numele noastre,/ dar ele continuă, cutremurate,/ să caute un trup,/ și, înspăimîntate, găsesc alte nume,/ ca niște neîndurători stăpîni,/ în tremurul lor, se văd imagini de odinioară,/ depărtate, în alte vieți, atinse de oboseli,/ și încep să cînte melodii sfîșietoare,/ ca toamnele în care iubirile se schimbă la față/ și chipurile nu se mai recunosc”; sau: „Spaima aduce alămuri,/ aduce fanfare,/ spaima prinde toate chipurile,/ și lumea îmbătrînește subit,/ spaima pătrunde în orașe și glasurile scad,/ iese din limbaje muțenia, leșia bătrînă,/ eu aduc spaimă,/ dar asta se întîmpla tare demult,/ eu, acum, sunt vocea tîrîtoare,/ glasul ce crede că mai contează,/ și nu e deloc așa,/ pustiuri umede, doar pustiuri umede/ ne privesc din fiecare cuvînt”. În volumele precedente exista în poezia lui Aurel Pantea o obsesivă descriere a poemului, a actului scrierii poemului, personajele poetice erau ţinute aproape, privite în ochi, deconspirate. Era evident că această cale nu putea să meargă la nesfîrşit fără o oboseală a autorului dar şi a cititorului, actualul volum evită, din fericire, această temă, propunînd viaţă pur şi simplu, în forme dintre cele mai directe, pînă la ipostaza notaţiei jurnaliere: „S-ar putea ca surîsul Katiei, stă pe terasă, cu fața spre grădină, să prindă ceva din seara ce se anunță, lumina e subțire ca pielea de copil, dar poate veni din solitudini izbăvite, iar în acele singurătăți nu se știe cine și ce hotărăște.”; sau a unor viziuni abrupte desprinse din realitate: „Ies din noi negustori/ și dispar în mesagerii opace,/ vindem lumină, cumpărăm lumină,/ pe chipurile noastre înfloresc surîsuri de cămătari,/ dintr-un cer de cifre/ cad peste noi fîșii de suflete numărate,/ imaginea mielului ce se va naște/ se oglindește pe lame de cuțit”
          Bacovianismul, pomenit mai înainte, se regăseşte la Aurel Pantea, mai ales în volumul de faţă, prin cîteva teme şi printr-o anumită tonalitate joasă a rostirii poetice. Temele ţin de acea apocalipsă personală, proprie lui Bacovia, detectabilă de altfel la orice autor care are conştiinţa absurdului care ne face să ne mişcăm cu rost sau fără rost sub clopotele cerului, orizontul fiind inaccesibil deopotrivă privirii şi gîndului: „Nu ajunge urletul,/ nici tăcerea,/ între un da asurzitor/ și un nu indiferent/ cineva, tot timpul,/ se pregătește de moarte”; sau: „Mi-e egal, mă dedau anotimpului,/ unde nu e nici ură, nici iubire,/ ci doar nesățioasa stare gri,/ din ea abia mai răzbat voci îndepărtate de morți,/ încă nu e ordine acolo,/ pînă la stadiul mineral mai trebuie să se spună/ cîteva povești despre moarte”. În altă parte criza existenţială este şi mai accentuată, revolta se îneacă în propriul limbaj, frica devine viziune sub un amalgam de metafore şi analogii. Rimbaud găsise o justificare acestor stări limită, atunci cînd spunea: „Mă cred în infern, deci sînt în el”. Pantea nu este nici el prea departe: „Eram între oameni strălucitori,/ eram ultimul dintre oameni,/ am simțit umilința cumplită/ că nu însemnam nimic,/ că mă aflam într-un loc/ unde au încetat semnificațiile,/ că a semnifica ceva nu însemna nimic în locul acela,/ că toate ale mele erau obosite,/ că veneam dintr-o mare oboseală,/ pe care toate cuvintele mele o împrăștiau ca pe un deșert, în germinație,/ voiam să mă întorc și nu mai știam ce înseamnă să te întorci undeva,/ nici prizonier nu eram, nici om liber,/ dar eram sedus de acei oameni strălucitori,/ eram pierdut pentru totdeauna,/ dar ce mai însemna totdeauna, eram ultimul dintre oameni”. În ceea ce priveşte tonalitatea bacoviană (şi a bacovianismului, ca atitudine şi stare în poezia românescă de pînă azi!) ştim prea bine că una dintre dimensiunile lirice o reprezintă autogenerarea textului, un deziderat al oricărei poetici de altfel. Acest lucru este valabil şi la Eminescu şi la Blaga şi la Nichita Stănescu, ca să amintesc cîteva nume doar dintr-o panoplie mai largă, faptul în sine fiind reprezentat de capacitatea textului de a transmite mereu alt lucru, altă stare. Texte de o simplitate care frizează simplismul sînt capabile să rodească în imaginaţia, în mentalul cititorului, o stare „de bine”, o dimensionare a unei stări de moment, limbajul cu cît e mai comun, cu atîta se regăseşte în (i-) memoria cititorului. În acest sens spunea Eugen Negrici: „În anume circumstanţe totul poate deveni literatură. Cititorul trebuie doar ajutat, prin cîteva mijloace stilistice, să se decidă să-şi dea girul, să accepte, să adjudece” (Sistematica poeziei). La Aurel Pantea există această simplitate a limbajului, care se întîlneşte în mai toate textele cu o privire limpede, înţeleaptă, concluzivă, ultimativă poate, care refuză redundanţa, care refuză, deopotrivă, codurile şi subcodurile retorice proprii discursurilor lirice moderniste sau postmoderne: „Pînă în străfundurile morții,/ pînă ce glasurile toate se aud/ tare de departe, pînă ce doar căderi se mai pot întîmpla,/ pînă ce miezul însuși al distrugerilor se apucă de plîns,/ pînă încep să se audă limbi necunoscute,// inima ta e în inima mea,/ iar sângele înflorește”. Există, astfel, o reumanizare a textului la Aurel Pantea, prin acest nou volum, prin încărcarea cu stări şi afecte a textului, ca replică la ceea ce spunea cîndva Ortega y Gasset: „A stiliza înseamnă a deforma realul. Stilizarea implică dezumanizarea” (Dezumanizarea artei, 1925).
           Simbolismul românesc, varianta Bacovia cu precădere, a făcut un drum interesant, spre romantism (după Ion Caraion), regăsindu-se în acel amalgam de trăiri care determină o autotransformare a eului prin schimbarea identităţii, un act deliberat care sporeşte şi fixează în text poeticitatea proprie fiecărui autor, o face memorabilă. Optzeciştii au făcut şi ei acest drum curajos, începînd cu Petru Romoşan, cu Mircea Cărtărescu, cu Nichita Danilov, cu Ioan Moldovan sau cu Matei Vişniec chiar, textul poetic avînd viziuni pregnante din panoplia romantico-simbolistă. Lucrul este valabil şi la Aurel Pantea, volumul de faţă fiind o (disperată?) recuperare a lirismului funciar, impregnat de tonuri şi sonuri şi gestică din registrul poeziei care se naşte dincolo de cărţi, moment în care poetul (re-) devine personajul propriilor stări: „E seara cînd lucrurile ies/ ca dintr-o mamă,/ femeile au ochii sălbăticiei/ și peste tot se anunță umede orgii,/ Oooooooo, Dionysos”; sau: „Diminețile, aceste depozite reci,/ unde se aud respirații bătrîne,/ acolo spaimele, ca niște părinți buni,/ găsesc miezul însuși al timpului/ dintr-o copilărie înroșită de sfioșenii/  adormite,/ mai stai cu mine, mai stai,/ curînd va apărea mîna/ și va desena/ chipul abia născutei tale morți."
          În anul 2007 scriam despre Aurel Pantea şi despre volumul „Negru pe negru/ alt poem” (Editura “Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2005; textul a apărut în Convorbiri literare, nr 2, 2007) şi spuneam cîteva lucruri pe care le pot relua fără nici o ezitare şi astăzi: Aurel Pantea e (cred) un “brand” al poeziei noastre la intrarea în Europa. Habar n-am dacă europenii ştiu de lucrul acesta, dar asta nu mai e treaba lui Aurel Pantea. Dacă Europa nu mai are nevoie de poezie, atunci cu atît mai rău pentru soarta poeziei universale, pentru soarta sensibilităţii umane în general. Volumul de faţă, “Negru pe negru (alt poem)” este replică la alt volum, “Negru pe negru”, apărut în anul 1993, volum determinant pentru evoluţia lui Aurel Pantea, pentru receptarea critică a poeziei sale. Cetind, însă, noul “negru pe negru” am avut senzaţia că acest (nou) volum este povestea scrierii primului (volum) “negru pe negru”, pentru că mai toate poemele sînt “aventura poeticităţii”, a poemului care se naşte, care sfîşie (născîndu-se) trupul poetului aflat la intersecţia dintre viaţă şi poezie. Poezie despre poezie, în fapt. Iar poezia nu-i moarte, în această ecuaţie, poezia este “viaţă aparte”, este un exces de iubire, de risipire. Poezia din acest nou volum explică acest lucru, în măsura în care poezia poate explica (biata!) ceva. Aş putea compara, ca gest “auctorial”, această carte cu “Trupul ştie mai mult”, a (deja!) regretatului Gheorghe Crăciun, care este un “fals jurnal la Pupa Russa”. În fapt, nu e toată literatura un fals “jurnal de viaţă”? În prefaţa cărţii chiar Ion Pop zice că în “Negru pe negru (alt poem)” e “un dublu poetic al reflecţiei critice despre poezie, în măsura în care versurile de acum figurează tocmai în transcendenţa deplină, teoretizată în volumul publicat în 2004"” (adică “Simpatii critice”, carte de critică a poeziei “după gust”! Ce, T.S. Eliot n-a făcut la fel?). E limpede, deci. Zice Aurel Pantea: “Femeia, iarăşi, în feminitatea limbajului, nici o putere de ocrotire,/ ea, agresivă, îţi povesteşte o poveste cu cianuri, ziua şi noaptea,/ aceeaşi poveste şi spune mereu că este îndrăgostită şi îţi leagă/ toate propoziţiile de dragostea ei, te pune să vorbeşti şi te ucide/ cu toate surîsurile ce pot răsări din fiecare cuvînt, ea, moale/ şi mătăsoasă, vorbindu-ţi de tinereţe,/ povestindu-ţi despre o viaţă fără riduri, încîntată, în limbajul tău,/ ocupîndu-l, întinsă, epuizată ca un povestitor ce a povestit totul,/ pe faţa ta, atunci, acum, cine ştie cînd, orice poate semăna cu/ dorinţa de a mai fi în timp,/ în rest, o eternitate fără nici un relief”. Memoria: ca un depozitar al concupiscenţei, al emoţiilor. Eternitatea? Pariul îndrăgostitului. Că zice şi Sfîntul Augustin: "Mare este această putere a memoriei, prea mare, Dumnezeul meu, sanctuar uriaş şi infinit! Cine a ajuns la străfundul ei? Şi aceasta este o forţă a sufletului meu şi ţine de natura mea şi nici eu însumi nu pot cuprinde ceea ce sînt…(…). Şi se duc oamenii să admire munţii înalţi şi uriaşele valuri ale mării şi curgerile cele largi ale fluviilor şi înconjururile oceanului şi meresul stelelor, şi se părăsesc pe ei înşişi şi nu se miră că, în timp ce ziceam acestea toate, nu le vedeam cu ochii şi totuşi nu le-aş fi putut spune dacă nu aş fi văzut înlăuntru, în memoria mea, în spaţii atît de uriaşe, ca şi cînd le-aş fi văzut în afara mea, munţii şi valurile şi fluviile şi stelele pe care le-am văzut şi oceanul pe care l-am crezut…" (Confesiuni, X, VIII, 15). Chiar dacă e vorba de ‘‘negru pe negru’’, nici negru(l) nu mai e ce a fost… ! Dar negrul memoriei mele (noastre) suprapus pe negrul memoriei universului, ce posibilitate nemaipomenită i se dă cerului să ne arate eflorescenţa de stele? Că asta am întrezărit eu (depun mărturie şi semnez!) în spaţiul dintre rînduri şi în spaţiul dintre cuvintele poeziei lui Aurel Pantea: un cîmp cu stele proaspete.
          De ce am reluat acest text, făcînd o digresiune în demersul critic iniţial? Pentru a demonstra că orice poet adevărat se rebrenduieşte sub presiunea propriilor pulsiuni lirice, că la un moment dat, la maturitate, poezia vrea să spună mai mult decît îi permite limita cuvîntului, în spiritul unei lucidităţi devorante, recunoscînd în lumea din jur crepusculul însăşi. Volumul „O înserare nepămînteană”, alături de romanul poematic „Blanca. Fragmente din însemările unui resentimentar” (Editura Arhipelag XXI, Tîrgu Mureş,  2014), plus volumul „Nimicitorul”, care l-a repoziţionat pe Aurel Pantea în „peisajul literar” actual, reprezintă o nouă etapă în evoluţia unui optzecist de marcă. Şi cum „orice-nceput se vrea fecund”, vorba mai clasicului nostru confrate Arghezi, cred că în ultimile volume, pomenite aici, regăsim atmosfera şi tensiunea din „Casa cu retori”, care a însemnat debutul său plin de promisiuni.

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 14 aprilie 2015

Citit 6711 ori

Comments

  • aag

    @ Vasile Gogea. Multumesc pentru aprecieri. Poezia romana are coloana vertebrala si Pantea este o vertebra importanta!

    aag Duminică, Aprilie 19, 2015 Link la comentariu
  • Vasile Gogea

    O luminare deplină în această "înserare nepămînteană"!
    Felicitări, Adrian! Preţuire, mereu reînnoită, pentru Aurel!

    Vasile Gogea Joi, Aprilie 16, 2015 Link la comentariu
  • aag

    Textul va aparea in numarul martie/aprilie (nr. 2, 2015) al revistei BUCOVINA LITERARA

    aag Miercuri, Aprilie 15, 2015 Link la comentariu
  • Matei Ionesi - Reggiana/ Italia

    Domnule Profesor, am cautat pe site-urile de promovare a cartii volumele dlui Pantea si nu am gasit mai nimic. Va rog sa imi faceti rost dvs de cartile domniei sale, ca sa le pot prezenta la modestul nostrum cenaclu cu scriitori si cititori de poezie atat romani cat si italieni. Va urmaresc rubrica si ma bucur ca faceti citari mai ample, ca sa fie convingator discursul critic si sa il cunoastem astfel pe auttore. Acest soi de prezenatre este foarte important pentru ca este greu sa ne descurcam cu selectia in aceasta babilonie de carti si nume care apar.
    Va caut in luna august cind ajung la Bacau si Piatra Neamt, in concediu. Va multumesc.

    Matei Ionesi - Reggiana/ Italia Miercuri, Aprilie 15, 2015 Link la comentariu
  • Aurel Pantea

    Ma simt dezgolit. Multumesc din inima, Adrian.
    Dragul meu exeget, totul e minunat, judecata de valoare, exegeza in sine, reperele culturale. Plecaciuni.

    Aurel Pantea Marți, Aprilie 14, 2015 Link la comentariu

Lasă un comentariu