Cautare

Arcadie Suceveanu - Ființe, umbre, epifanii

Evaluaţi acest articol
(4 voturi)
5.0 din 5
Arcadie Suceveanu - Ființe, umbre, epifanii

Ființe, umbre, epifanii
(Editura ARC, Chişinău, 2011)

          Poezia basarabeanului Arcadie Suceveanu îmi este (ne este), în general, necunoscută. Întrebarea firească, care ar urma, ar fi următoarea: dar care poet, din România sau de aiurea, este cu adevărat cunoscut azi? Este acest lucru efectul unei anumite atutudini a cititorului de azi, a individului de azi, care trebuie să fie conectat deopotrivă, în clipa prezentă, la trecut, dar şi la un ipotetic viitor, totul desfăşurîndu-se într-un ritm greu de controlat. În această complexă conectare a individului, poezia, artă a contemplaţiei interioare sau exterioare, este (pare să fie) cel mai neimportant lucru, aşa că poate fi sacrificată în favoarea oricărei alte tentaţii. Nietzsche, în “Aşa grăit-a Zarathustra”, descrie de altfel scena în care mulţimea adunată în piaţă să îl asculte pe înţelept, îl abandonează brusc pe acesta deoarece alături zbiară muzical un măgar. În acelaşi timp, dacă am întreba în universităţi studenţii care “lucrează” pe teritoriul literaturii române, sînt convins că majoritatea habar nu ar avea de cîteva repere ale literaturii române din Basarabia. Studenţii români sînt, în cea mai mare parte, antrenaţi să plonjeze în cultura europeană (universală?), fără să aibă o pregătire, cît de cît, în ceea ce priveşte cultura (şi literatura) naţională. Se spune, de la Maiorescu încoace, că mediul universitar este cel care ar trebui să conserve şi să promoveze literatura română, să o valorizeze, să o gestioneze. La noi, din păcate, sereleurile universitare, în care studenţii îşi plătesc/ au plătit locurile şi diploma au dus în derizoriu orice idée de valoare, universităţile importante şi cu tradiţie a trebuit să facă, în timp, mari concesii ca să reziste/ existe. Iar cercul vicios va duce mai departe acest dezastru, profesorii bine pregătiţi dar umiliţi vor fi înlocuiţi, treptat, de absolvenţi eventual carierişti, dar fără valoare care nu îşi mai asumă nici o responsabilitate morală în ceea ce priveşte soarta culturii naţionale.
          Republica Moldova îşi e sieşi suficientă în multe privinţe, inclusiv în ceea ce priveşte literatura, la o adică ar fi în stare să îşi dezvolte o literatură proprie, cu tot cu istorie, cu tot cu verigile integratoare ale generaţiilor, cu tot cu geniile locului care să dea un relief al zonei. Din perspectiva lor, a unei comunităţi mici şi orgolioase, lovită de istorie, ţinut aflat ca zonă tampon între ţări şi chiar imperii, dar anesteziaţi de o limbă care se manifestă “în două ţări”, scriitorii/ artiştii din Moldova de peste Prut au evoluat, umăr la umăr, cu confraţii din “ţara mumă”, cu confraţii europeni, fiind acum capabili să se susţină în orice dialog în simultaneitate cu epoca în care trăim.
          Cea mai recentă carte semnată de Arcadie Suceveanu, “Ființe, umbre, epifanii” (Editura ARC, Chişinău, 2011) dovedeşte apartenenţa lirică la un fond obscur şi modelator, blagian în esenţă, structurat în poeme pregnante în care există o anumită  voluptate a vizualului conjugat cu parabola poetică: „Corabia aceasta mi-am construit-o singur,/ pe dinăuntru, a crescut zi şi noapte ca o vietate/ în mine/ Deşi e zidită din carne şi oase,/ ea nu e o corabie de carne şi oase/ Ce duce ea în burta-i de fum şi iluzie?/ În burta-i de fum şi iluzie/ ea duce frumuseţea cuvintelor/ şi nebunia lui Don Quijote –/ infailibilul, invizibilul, inaccesibilul, Imposibilul/ Altfel spus, corabia despre care vă vorbesc/ nu e o corabie ca toate corăbiile/ corabia despre care vă vorbesc pluteşte/ pe partea cealaltă, nevăzută, a lumii/ Lemnul ei îmi creşte în braţe, în craniu/ busolele ei se hrănesc cu gravitaţia/ inimii mele/ Cuvintele mele sunt chiar umbra ei/ proiectată-n afară” (Mîna care scrie).
          Într-o lume a plictisului fiinţa e goală de conţinut. Angoasa modernă este agentul terifiant al depersonalizării. De aceea postmodernitatea face un recurs la primordii, pe care le aduce şi le înghesuie într-o actualitate golită de timp. În aceste condiţii Creangă şi Poe au părăsit (îngroziţi) subsolul Bibliotecii, în care “măruntaiele estetice” au dat în putrefacţie şi se manifestă (acum) alături de “efebi, calpuzani şi uzurpatori”, plus alte închipuiri, într-un spectacol al gratuităţii: “Never-nevermore! strig eu în delir/ în odaia mea de alchimist şi anahoret/ damnat în timp ce îmi lustruiesc lunetele,/ zarurile şi abstracţiunile…/ Plec, de-acum pot să plec, a venit clipa,/ zice, cronc-cronc, Corbul, ai însuşit bine materia,/ de azi voi răspunde la numele tău/ Şi, rupându-şi cordonul ombilical,/ zvrr – zboară pe fereastră/ în copacul de dincolo. Iar de acolo,/ în toate direcţiile unde îl aşteaptă discipolii/ tineri, noua generaţie, să-i predice poezia,/ magia şi transcendenţa, alchimia, asceza şi alte/ îndeletniciri metafizice/ Seara vin groparii literaturii/ au hârleţe, funii şi târnăcoape/ sunt decişi, categorici/ „Să îngropăm utopia! Gândirea noastră modernă/ nu mai are nevoie de lucrul în sine”/ Efebi, calpuzani şi uzurpatori,/ magistraţi, camionagii şi măcelari,/ bâlbâiţii, ciungii şi şchiopii şi alte pramatii ale acestei lumi/ de rând cu cetăţeni dintre cei mai onorabili/ se-adună în conferinţe de presă,/ fac trimitere la Senat şi Academie:/ „Nu mai tolerăm aparenţele, ni s-a făcut greaţă/ de-aceste măruntaie estetice”,/ „Ce moştenire tot zic ei că lasă/ urmaşilor lor Văcăreşti?”/ Zeloşi, bat în cuie transcendenţa/ grăbiţi, răstignesc parabola lumii,/ miracolul, frumuseţea/ Iau cadavrul şi îl ascund/ în subsolurile Bibliotecii, îl zăvorăsc în grote/ laolaltă cu năpârcile şi cu şerpii” (Îndeletniciri metafizice). Desigur că pe Poe l-am identificat/ recunoscut după celebrul “nevermore”, adresat corbului, pe cînd pe al nostru Ion Creangă îl detectăm/ recunoaştem după onomatopeicul “zvrrrr”, modalitate deloc elegantă a pupezei (din tei) de a o “tăia” în momentul în care s-a dovedit că “spurca” oborul tîrgnemţean. 
          Mai departe, în poemele lui Arcadie Suceveanu, probe ale martorului şi ale “povestaşului”, istoria deghizată în poezie aglutinează destine şi poveşti, călăii şi victimele, martorii şi actanţii, mitul cade în derizoriul clipei. Actul poetic e un act dinamic care instaurează ordinea în dezordine (după Paul Ricoeur). Istoria însăşi evoluează între Sodoma şi Babel. Sodoma este tragicul individual, povestea turnului Babel este drama umanităţii. La mijloc este poetul, artistul care nu “mijloceşte” practic nimic, el conturează doar pragul tragic pe care poezia este chemată să îl depăşească. Oricum, povestitorul trebuie să rămînă viu, ca să povestească mai departe. Poetul povesteşte, prin definiţie, despre tot ce nu vede şi tace despre tot ce vede. Ca în celebra povestioară a lui Oscar Wilde: "Era odată un om care povestea frumos. Seara, cînd se întorceau oamenii de la muncă, toţi se adunau împrejurul lui, şi el le povestea. Ce ai văzut azi? - îl întrebau ei. Am văzut acolo, în pădure, un moşneag care cînta din fluier; şi toate vietăţile pădurii se adunaseră împrejurul lui şi jucau. Şi ce ai mai văzut? Jos, la malul apei, am văzut trei zîne care-şi despletiseră părul şi care şi-l pieptănau în oglinda apei… Dar, într-o zi, omul care povestea a auzit cu adevărat cîntecul moşneagului, a văzut jocul vietăţilor pădurii şi, mai ales la vale, a întîlnit trei zîne care-şi jucau părul în oglinda apei. Şi, în seara aceea, cînd oamenii îi cerură să le spună ce văzuse, el le-a răspuns: - N-am văzut nimic!". Orice poate fi ucis fără urmă, în afară de memorie. Un poem în care “istoria se scrie din mers” pare a fi, la Arcadie Suceveanu, o re-povestire a unor evenimente extrem de coerente, dar care sînt văzute (parcă) prin ochiul unor Urmuz sau Harms, în care luciditatea individului este dinamitată de nebunia generală. Sau invers? Tonul patetic alternează cu ironia, iar “absurdul este o formă de umanism tragic” (după Camus). Sau în altă parte, Maurice Blanchot, pe urmele lui Borges, dă şansa fiecărui fapt, istoric sau nu, aparte sau nu, dar sigur petrecut, de a evolua la infinit, aşa cum încearcă să facă şi poetul, cu stările pe care le scrie/ descrie, în permanenţă: “Amintirea este libertatea trecutului. Dar ceea ce ce este fără prezent nu acceptă nici prezentul unei amintiri. Amintirea spune despre eveniment: acesta a fost odată, şi acum nu mai este. Despre ceea ce este fără prezent, despre ceea ce nu este aici nici măcar ca eveniment ce a fost, caracterul său iremediabil spune: n-a avut niciodată loc o prima dată, şi totuşi începe, din nou, din nou, la infinit. Este fără sfîrşit, fără început. Este fără viitor". (Spaţiul literar, Editura Univers, 1980, p. 24). Reiau aproape integral textul ilustrativ al lui Arcadie Suceveanu pentru frumuseţea “argumentaţiei” poetice: “ (...) Din poemul acesta pe care îl scriu/ se vede clar, ca dintr-un habitaclu,/ că afară e primăvară şi în liliacul din curtea Catedralei/ s-au redeşteptat albinele autohtone/ Se poate vedea, de asemenea, anul/ în care ne aflăm: 1914, cu doar câteva luni înainte/ de începutul Primului Război Mondial/ Cântă fanfara. Mulţimea adunată pe străzi/ ovaţionează. Împăratul pare uşor emoţionat/ mustaţa sa uriaşă îi depăşeşte viziunile/ Pe coroană stă scris Viribus unitis/ iar deasupra coroanei pâlpâie/ un fluture negru/ De la fereastra cazărmii de vizavi/ câţiva soldaţi urmăresc cortegiul magnific/ între ei, unul pare mai trist/ e Costache, străbunicul meu, care stă şi chibzuieşte/ în sinele său: „Din punctul în care se află acum,/ mustaţa lui Franz Joseph atinge c-un vârf/ Boemia şi Croaţia, iar cu celălalt/ gâdilă Antanta”/ În piaţa mare a oraşului Împăratul se opreşte/ în faţa unei mese pe care se află/ o tablă de şah. De partea cealaltă a mesei,/ într-un jilţ improvizat, stă fluturele negru –/ un cap de câine între două aripi/ Negre şi roşii, figurile de pe tabla de şah/ strălucesc feeric la soare/ cântă fanfara mulţimea ovaţionează în jur/ Împăratul întinde braţul şi mută un pion,/ un pion negru. În replică, fluturele negru/ face o combinaţie cu Nebunul roşu şi/ în clipa următoare se întâmplă/ mai multe lucruri deodată/ ce neapărat se cer aici/ consemnate:/ pasărea ce zbura adineauri deasupra/ îşi leapădă penele şi carnea,/ rămânând numai schelet –/ un schelet cu o trâmbiţă-n cioc;/ calul alb al guvernatorului e năclăit/ de o sudoare roşie ca de sânge/ iar din urechea guvernatorului însuşi/ iese un vierme cu cap negru,/ strălucitor/ Fanfara cântă. Emoţionată, mulţimea ovaţionează în jur/ Împăratul e tot mai palid, tot mai îngândurat/ mustaţa uriaşă îi zvâcneşte nervos/ Estimp, Costache, străbunicul meu,/ încearcă să-şi întindă braţul până la mine,/ să mă atingă în poemul acesta pe care îl scriu,/ vrea să ştie dacă nu e încă târziu să-l întâlnească/ în sângele său pe tatăl meu cu mine,/ şi-mi strigă aproape disperat peste umăr/ ceva ce abia reuşesc să percep cu auzul meu de acum:/ „niciodată nu vei putea fi altceva decât eşti”,/ dar timpul său este scurt, se termină/ şi el nu reuşeşte să-mi lase ca amintire/ decât chipul lax destrămându-se-n timp:/ un castan înflorit, scuturat înainte de vreme/ undeva prin Silezia/ Când să facă următoarea mutare,/ poate cea decisivă,/ un strănut banal ce nu mai poate fi reprimat/ îl scutură puternic pe Împărat/ şi din mustaţa-i uriaşă se risipesc/ ca nişte pui de păianjen/ dezastrele/ Imaginea istoriei se tulbură/ şi în jur se lasă o ceaţă vânătă, pâsloasă/ din care pricină/ poemul acesta pe care îl scriu/ începe să huruie ca un mecanism infernal/ devine un fel de maşină de război/ din cuvinte ţâşneşte/ un lichid negru, vâscos,/ un fel de sânge amestecat cu cenuşă,/ cald şi real, cât se poate de real, lipsit de/ orice semnificaţii/ estetice” (VI. Istoria se scrie din mers. În academii, se rescrie).
          În altă parte poezia lucrează cu o raţiune „obiectivă”, cuvîntul „se întrupează” prin simpla rostire, teribilul „faţă în faţă cu sine” declanşează resorturile memoriei afective. Ca orice spirit moldav, eminescian prin contaminare, ca model primar, fireşte, Arcadie Suceveanu explorează spaţiul pe care îl determină cuvîntul care iradiază stare, sentiment, pe teme mereu sensibile. Cînd vorbesc despre mamă, despre ţară şi despre limbă, poeţii români de dincolo de Prut scot efecte de fiecare dată memorabile, semn că cele trei teme se contopesc şi că au fost exersate îndelung, timp de cîteva bune decenii, pînă au ajuns cu toţii la rafinamente şi la o măiestrie greu de atins. Poemul următor este, de altfel, unul dintre cele mai tulburătoare din carte: „Mama nu se mai desprinde, ca melcul, de casă,/ tălpile ei au crescut deodată cu lemnul pragului,/ cu usciorii/ Mama nu se teme de moarte/ demult a încheiat cu ea/ durabile alianţe/ Când rosteşte cuvântul „Dumnezeu”,/ Dumnezeu chiar se întrupează din cuvântul ei,/ ca-n miturile sumeriene, vine/ şi se aşază cu ea/ la masă/ În arătura neagră a scoarţei bătrâne/ îl desluşeşte pe tata trecând grijuliu/ printre peri, printre mici întâmplări/ care-au fost. Seara ia cucul/ din cusătură („Cusută de Silvia, 1965”)/ şi-l încălzeşte în pumni – hei-i!/ unde aţi dispărut toţi/ din casa aceasta amară?/ Varul din tavan e-o prelată albă/ sub care se ascunde cerul. Mama ridică mâna/ vrea s-o dea la o parte,/ dar se răzgândeşte, ezită,/ mai aşteaptă o vreme – nu, nu aceasta e ziua/ când se va înfăţişa la Împărat/ În bucătărie cuţitele aşteaptă smerite/ aliniate ca pentru rugă. Afară, iarba/ se izbeşte de prag şi izbucneşte/ în lacrimi” (Cucul din cusătură).
          Posibilitatea catastrofei pune în mişcare facultatea poetică, imaginaţia. Imaginativul este, la Arcadie Suceveanu, unul din panoplia expresionistă, criza este apanajul fiinţei gînditoare, care trăieşte cu porii deschişi realitatea imediată. Elementul livresc se topeşte în anecdoticul cotidian, „gîndacul negru de bucătărie traversează critica raţiunii pure”, oricum acesta are mai multă viaţă decît orice teorie/ filosofie care în faţa existenţei concrete devine absurdă. Cioran are revelaţia tulburării timpului care nu mai trece, ci bălteşte, care îl ameninţă pe om cu un înec predestinat, de altfel: "În toate epocile creatoare ale umanităţii, omul a simţit prezentul într-o anume consistenţă, ca un moment hotărîtor, care, dacă intra în dinamismul temporal, nu-şi anula fiinţa lui în vîrtejul demonic al acestui dinamism. Împăcarea cu timpul este o împăcare cu lumea; căci este imposibil a găsi un echilibru în lupta cu timpul, în antagonismul dramatic care face din om o fiinţă pe care atît trecutul, cît şi prezentul sau viitorul nu-l pot satisface" (Revelaţiile durereii). Iată cum traduce pe limba poeziei spiritul acestui silogism, această stare, Arcadie Suceveanu: “Totul e în afară/ cuvintele au fost smulse din sensuri/ greierii au fost traşi de firul cântecului/ din pământ/ Dumneavoastră ce mai faceţi, domnule Kant?/ dar dumneavoastră, domnule Heidegger?/ mai ţineţi la plăcutul obicei de a priza odată cu tutunul din pipă/ mici silogisme?/ Iată, tocmai când eram pe punctul/ de a mă lăsa convins de sublimele voastre-adevăruri,/ din critica raţiunii pure iese gândacul de bucătărie/ din fiinţa mea, fleosc! cade îngerul pe ziar/ ca o bucată de carne/ Nimic nu mai poate fi la fel acum/ un vânt rău a risipit devenirea întru fiinţă/ melcul acestei lumi nu, nu mai vrea să reintre/ în sine/ Între trezie şi somn/ între rugăciune şi erezie/ ţin în palmă sufletul meu descompus/ şi nici dumneavoastră, domnule Kant,/ şi nici dumneavoastră, domnule Heidegger,/ nu mă mai puteţi ajuta/ să-l adun la loc, ca bănuţul în ou,/ să-l remontez ca pe un şurubaş/ în maşinărie” (Dumnezeu a pierdut cheiţa).
          Arcadie Suceveanu scrie poeme, poezie pur şi simplu şi nu se pierde în “proiecţii literare” sterile în care să se rătăcească laolaltă şi autorul dar şi cititorul. Poezia sa are poeticitate, reflecţii memorabile, o echilibrată “clasicitate” a temelor şi a abordării acestora care împacă astfel teluricul cu metafizicul. Arcadie Suceveanu este un poet de revizitat.

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 29 aprilie 2015

Citit 7423 ori
Mai multe din această categorie: « Comedia literaturii. Reloaded

Comments

  • aag

    Textul va apărea în revista ARGEŞ, numărul din luna iunie 2015. Domnul Augustin Doman l-a adjudecat!

    aag Duminică, Mai 03, 2015 Link la comentariu
  • arcadie raileanu

    Salut, Adrian!
    Am ramas mai- mult -decat -impresionat de mai-mult-decat-cronica pe care mi-ai facut-o. Ai (sur)prins in ea niste lucruri pe care altii nu le-au vazut sau abia daca le-au observat. Iti multumesc!
    Iti doresc sanatate deplina si mult succes in continuare.
    Cu pretuire si alese sentimente confraterne, Arcadie.

    arcadie raileanu Duminică, Mai 03, 2015 Link la comentariu
  • Nicolae Boghian

    Arcadie redă poeziei basarabene profunzimea estompată de necesarul vârtej discursiv al revoluției de redefinire națională.Așa cum,după ce a creat omul Dumnezeu l-a binecuvântat și numai prin aceasta omul a ieșit din lut,la fel și poezia din Basarabia s-a binecuvântat prin noua ei generație de poeți.De aceea ar trebui să scriem mai mult despre literatura ce ne este fruct rodind aceleași dureri.N.Boghian

    Nicolae Boghian Joi, Aprilie 30, 2015 Link la comentariu

Lasă un comentariu