Nicolae Coande - “VorbaIago”
(Editura Măiastra, 2012)

       Cu ceva vreme în urmă, cred că era prin anul 2003, ca membru în juriul Uniunii Scriitorilor, m-am “împiedicat” de cartea de poezie a unui, pentru mine, relativ necunoscut: Nicolae Coande. Îi citisem ceva versuri pe ici, colo, îmi plăceau textele care aveau “un ceva” plin de o energie pozitivă, dar nu aveam o părere care să mă facă să transpir de emoţie. Volumul de debut, “În margine”, avea încrîncenare, avea onestitate, dar nu îmi rămăsese în conştiinţă. Cartea de atunci, a doua a poetului din Craiova, “Fundătura Homer”, era pusă în competiţie faţă în faţă cu nume grele ale momentului, pe care nu le mai pomenesc acum, ca să nu stîrnesc pasiuni şi revanşe inutile. Între momentul nominalizărilor şi momentul votului final, decisiv, am citit cu toată credinţa cărţile rămase în competiţie, lucru realizat după o severă triere. Nimeni nu era de lepădat, cărţile toate din competiţie completau opere şi biografii literare, evident, numai că eu mă decisesem să votez cartea poetului de la Craiova, care era abia la a doua apariţie editorială. Argumentul nu era în mintea mea, argumentul era în carte. Votul final a fost unul strîns, îmi amintesc, numai că au contat atunci opţiunile cîtorva membri ai juriului care veneau de prin provinciile literare şi care “au făcut diferenţa” faţă de listele prestabilite de unii, de alţii, de conformismul care dictează subconştientului să voteze pe cei care au mai fost votaţi şi altă dată. De ce spun toate acestea? Pentru că am în faţă o antologie de poezie semnată de Nicolae Coande, “VorbaIago” (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2012) în care regăsesc o parte din poemele care au fost argumentul meu la acea vreme. Citindu-le azi sînt convins că aş mai vota încă o dată cu poetul din Craiova, dacă soarta m-ar pune în situaţia de atunci. Ascultaţi numai: “nici lumea nu mai e cum a fost s-a micşorat parcă/ sub ţeastă s-a făcut atîtica. atîtica s-au făcut şi prietenii/ deşi mai graşi par/ carnea chiar parcă n-ar fi a lor parcă s-ar ţine scai de ei/ au o umbră de zgîrci şi tare mi-ar plăcea să le sperii/ umbra asta de piftie care ameninţă lumea mea./ mă oboseşte atîta sînge vesel şi atîta larmă de graşi/ e ceva în neregulă pe aici şi oamenii sînt în neregulă./ de obicei nu mă vaiet. am gura cusută/ de vorbele lor. mi-e silă să îngîn melopeea naşterii/ litania morţii/ ce ştiu ăştia ce este simplitatea?/ lumea mea e un pom de carne sub care visez/ că mă întind şi urlu. (Lumea mea e un pom de carne, p. 44). Sau în altă parte: “respir cu plămînii altei lumi între zidurile astea vechi/ sînt amețit și greu nu mă mai pot ridica uşúre/ la căderea serii – iată vaca asta străluceşte/ de la o vreme singură pe cer/ cîndva am să mă îngrop de viu în pămînt. voi lăsa/ doar o mînă afară pentru vechii trecători ai/ fundăturii homer (uliţa-ngustă sub care trăiesc)/ voi indica sensul şi direcţia de mers/ cu policarul dreptei crescut monstruos şi zdrobit/ de apăsarea hulei care vine/ va fi o zi apoi va fi o noapte va fi scîrba asta/ de lumină. respir cu o icoană în minte/ sînt secera întristării – omul mare plînge în somn. (Fundătura homer, p. 46)
          Poezia lui Nicolae Coande e viscerală, cuvîntul se răsuceşte în carne atît de încet, de parcă ar exista între carne şi cuvînt o înţelegere secretă: “cît dorm cîinii păzesc oraşul toți au ieşit din/ micul lor univers şi-acum visează ca sînt din nou oameni/ dacă oamenii vor să fie mici javre n-au decît. nimeni nu ştie/ că a început azi. gala gala gala în creierul meu doarme boala/ nu strălucesc ca să nu fiu umilit mai tîrziu. dorm nu am inimă/ îmi tai un drum prin pădurea de simboluri atent cînd merg pe jos/ sînt un bărbat frumos/ născut în ’62 la Ierusalim după Cristos/ sînt un filozof de cafenea/ non-gîndirea este arta mea/ stă în puterea mea să mă ridic/ să sparg vasul/ să-mi schimb vocea/ eu sînt acel animal splendid care-şi taie capul îl aruncă/ în mare la peştii cei mari care i se-nchină şi-l sărută pe gură/ e frig în cap aprind focul./ e ca şi cînd aş sparge gheaţă-ntr-o femeie/ şi aş îmbrăţişa tot sîngele. am un rest de muzică în ceafă.” (Un rest de muzică în ceafă, p. 48)
          Poemele din volumul “Vânt, tutun şi alcool” (2008) sînt mici scenarii, proiecţii ale sinelui într-o lume vulnerantă (“omnes vulnerant ultima necat”/ toate rănesc, ultima ucide): “Anul ăsta iluzia că sînt în viaţă/ e mai groasă decît praful/ de pe geamul din bucătărie/ intru şi ies ca un gîndac din pantof/ laptele doarme în carne/ umbra mă tîrăşte afară/ ceva oriental îmi străbate şira spinării/ sfoara îmi iese din cap/ şi vibrează o clipă./ Înghit cîrligul ăsta cu nepăsare” (Sfoara, p 64). Cred că nici Daniil Harms nu ar spune mai bine ceva despre rizibilitatea fiinţei care se mişcă printr-un ocean de stele, se măsoară cu acesta, dar nu este capabilă să înţeleagă nici măcar rostul unui fir de păr în aglomeraţia aceasta de subînţelesuri: “Într-o seară atît de îngîndurat fui/ vînt tutun şi alcool se anunţa la meteo/ că i-am spus cîinelui care se uita stăruitor/ la mine/ îmi pare rău bătrîne n-am/ nici un ban/ o muscă se plimba decentă pe tavan/ mobila în bucătărie căsca plictisită/ a continuat să dea din coadă/ ca şi cînd nu m-ar fi auzit/ dar mi s-a părut că m-a privit/ cu un anumit înţeles” (Vînt tutun şi alcool, p. 69). De reţinut oltenescul fui, marcă identitară strecurată în tablou, aşa cum un pictor îşi strecoară pe pînză ceva din obsesiile sale domestice. Iar aparenţa domestică este şi ea, pînă la urmă, surmontată de o imaginaţie care a abolit orice abur de normalitate: "Citesc Anaïs Nin printre ţigani. La capătul/ străzii/  Ipoteşti se vede marea/ azi nu m-a întrebat nimic inima/ nici un sentiment cenzurat/ am udat florile cu măsură/ iar cactuşilor le-am făcut cu ochiul./ Ceva îmi latră în cap dinspre coadă/ stau singur şi zîmbesc aidoma unui critic de treabă/ care a ieşit nevătămat/ din grajdurile literaturii” (Un critic de treabă, p. 70).
         Nicolae Coande, ca orice poet serios, în dialog cu poeticile vremii, se reinventează de la carte la carte, de la etapă la etapă. Poemele din volumul “Femeia despre care scriu” (2010) sînt ample ecorşeuri ale realităţii/ irealităţii dispuse pe spaţiul alb din imensitatea hîrtiei. Celuloza sîngeră în timp ce poetul încearcă ipostaze narcisiste (antinarcisiste, spunea Gheorghe Grigurcu, care e cam acelaşi lucru!) în situaţii limită: “Sîngele dintr-o sticlă oricît de vechi poţi să-l bei/ pentru mine?/ Aveam şapte ani cînd te-am văzut prima oară,/ primăvara striga la mine cu limba scaiete,/ mama strîngea praful din valea olteţului,/ cercuri sînt iubitele mele din zăvoi,/ rouă pentru orbul de-atunci,/ te-am iubit despărţit de lumină,/ am ars pluta unde pescuiam liniştea,/ o binefacere a vieţii de azi,/ te recunosc bărbaţii din tine,/ mai sănătos şi mai bolnav ca oricînd/ într-un spital cît un cimitir de cuvinte/ zi de zi îngrop cîte unul,/ lumina lor străluceşte sub pămîntul unde/ răsari primăvara în pivniţa casei.” (Limba scaiete, p. 84).
          Uneori poezia lui Nicolae Coande e ca un reflex al unui postulat al lui Epictet, care spunea odinioară că dacă îmi daţi un lucru, un fapt sau o stare eu le voi transforma în bine sau în suportabil. Sub condeiul lui Coande realitatea scapă de sub control chiar şi sinucigaşului care rămîne uluit în faţa metamorfozelor de moment. “Muza contrastelor”, vorba lui Jankélévitch, e suverană: “Lumina secretă din privirea ta în dimineţi încercănate/ de cafea –/ soarele strănută ca o pisică salvată din trompeta/ pierdută de îngerul chefliu în mijlocul maidanului/ circul fumegă vesel în aplauzele pinguinilor dresaţi./ Se mai văd lăbuţe în aer,/ doi delfini pe trotuar printre pietoni eleganţi,/ o nimfă ascunsă sub covor,/ sufleţelul uitat într-o băltoacă/ şi asfinţitul cum roşeşte ca o fată care şi-a uitat/ degetul mic în buzunarul primului iubit./ Printre grămăjoare de cenuşă frumos aliniate/ un băiat fără piele scrie pe zid o rugăciune auzită/ din gura fără dinţi a lumii,/ de pe coperta noii evanghelii un bancher ostenit/ scoate cu lopeţica din seif/ nisip pentru copiii care trebuie ajutaţi să cadă/ cât mai lin în cruda realitate./ Lumina secretă din privirea ta – un oraş/ cu genunchii juliţi.” (Un oraş cu genunchii juliţi, p. 95)
          În ultimile poeme, cele care sînt adunate în carte ca inedite, o privire cinică încearcă să treacă dincolo de învelişul superficial al realităţii. Şi chiar  reuşeşte să treacă: "Află că morţii nu vorbesc cu nimeni, nici între ei măcar,/ nu se-nţeleg prin semne şi nu cerşesc iubire, nu-şi scriu bilete/ în care lasă urme pentru cei ce ştiu să vadă –/ nu e hîrtie pe lume să le poată ţine scrisul, doar poveşti/ şoptite de caierul bătrînelor/ în gulagurile africane unde maimuţa cu măciucă roşie/ e la putere – vecinul ei slab e omul trăitor în ţarcuri părăsite/ de marile furnici, la ultimul incest al tatălui lor senil./  Stafia unui porc cu rîtul negru duce-n spinare răsuflarea/ celei mai calde femei la corturile unde inima-i bătea în gîtul/ vechilor vulcani. Sîntem cenuşa lor tăcută./ Hamacul lunii dintre sînii ei m-a cîntărit cândva o noapte,/ lăncii de catifea pe care inima le-ndură cu credinţă,/ sub groaza cât un cap de bivol ochi vechi de mii de ani/ mi-au spus ceva, dar am trăit./ Irişii ei sînt varul cu care maimuţa roşie aruncă peste gropile/ unde se ard cărţile celor slabi şi fără viitor,/ umbre pe stîlpii dimineţii făcute ghem la rădăcină –/ la ziuă am văzut armata orbilor în lanţuri spre vechile cuptoare/ unde se aleg unghiile şi părul dăruite zeului nebun/ la care se închină exilaţii şi cei fără noroc./ Nu s-a inventat hîrtie să nu ardă.“ (Maimuţa roşie, p. 111-112)
          Al. Cistelecan spune în postfaţă: “Nicolae Coande şi-a făcut o antologie mult prea drastică. Nu numai că a lăsat deliberat afară două dintre volume - şi nu cele mai nesemnificative din bibliografia sa de cărţi subţiri - dar a şi tăiat adînc în celelalte. Cu un fel de exces de cenzură. Acest lucru explică de ce lipsesc din acest volum antologic două cărţi semnificative pentru evoluţia lui Nicolae Coande, "Fincler" şi "Folfa".  Explicaţia ţine, probabil, de o anumită gestică poetică, în Fincler şi în Folfa (titluri ciudate pentru cărţi de poezie ! dar cu atît mai seducătoare!) poezia lui Nicolae Coande are o anume epicitate, e un complex de moral şi umoral susţinut de epica poetică. Cele două poeme ample se regăsesc, de altfel, în altă antologie, din 2013, "Persona", care e o altă faţă a lui Nicolae Coande, ce merită o privire (critică) aparte. 
          Nicolae Coande e un poet imprevizibil ca atitudine estetică, egal cu sine în plan etic, surprinzător ca formulă poetică, cinic cu fumuseţea, tandru cu luna care îi strecoară cornul subţire în zona inimii. Dacă ar fi să îl asociez cu alte “poeticităţi”, probabil că m-aş gîndi la Jose Lezama Lima, la Fernando Pessoa sau, mai aproape, la Eugen Suciu sau Virgil Mazilescu.  “Peisajul poetic”, ca să mă exprim în spiritul lui Jankélévitch, e la Nicolae Coande o mare de ironie în mijlocul căreia plutesc în derivă insule de tragedie.

*         *         *

Nicolae Coande (n. 23 septembrie 1962, Osica de Sus, judeţul Olt) a debutat în 1986, în revista "Ramuri", dupa ce în prealabil a fost publicat la rubricile deţinute în "Familia" şi "Luceafărul" de Ana Blandiana şi Ion Gheorghe. În anul 1988 a fost "revelaţia" rubricii pentru debutanţi susţinută de criticul literar Mircea Iorgulescu în SLAST. A debutat editorial cu placheta de poeme „În margine” (Ed. Ramuri, 1995).
Volume publicate: În margine, poezie (Ed. Ramuri, Craiova, 1995), Fincler, poezie (Ed. Ramuri, Craiova, 1997), fundătura homer, poezie (Ed. Dacia, 2002), Folfa, poezie (Ed. Vinea, Bucureşti, 2003), Fereastra din acoperiş. Un anotimp în Westfalia, note de călătorie (Ed. Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2005), Celălalt capăt, interviuri (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006), Vînt, tutun şi alcool, poezie (Ed. Brumar, Timişoara, 2008), Revanşa chipurilor, publicistică (Ed. Măiastra, Tg. Jiu, 2009), Femeia despre care scriu, poezie (Ed. Măiastra, Tg. Jiu, 2010), Intelectualii români şi Curtea regelui, publicistică-eseu (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2011), VorbaIago, antologie de versuri, postfaţă de Al. Cistelecan (Ed. Măiastra, Tîrgu Jiu, 2012), Persona, antologie de versuri, postfaţă de Mircea A. Diaconu (Ed. Măiastra, Tîrgu Jiu, 2013)

Adrian Alui Gheorghe
10 octombrie 2014